bâr i [At: ALECSANDRI, T. 613 / V: -ea, -cabâr, ~t / E: fo] 1 Cuvânt cu care se îndeamnă, se cheamă sau se gonesc oile. 2 Exclamație reflexă a persoanei cuprinsă de frig. 3 Exclamație exprimând greață sau dezgust (de o mâncare). 4 (Rar) Cuvânt care imită sunetul tobei.

BÎR interj. Cuvînt cu care ciobanul îndeamnă sau alungă oile. – Onomatopee.

BÂR interj. (se folosește pentru a îndemna oile la mers). /Onomat.

bâr! int. strigătul ciobanului când chiamă oile, ca să nu apuce pe un alt drum sau să fugă: bâr, oiță, bâr! numele unei hore țărănești. [Onomatopee].

bârcabâr i vz bâr

bârea i vz bâr

bârt i vz bâr

bîr interj. (adesea cu repet. lui „r”) 1 Cuvînt cu care se îndeamnă sau se gonesc oile. 2 Exclamație reflexă a unei persoane înfrigurate. Brrr... da frig îi! (ALECS.). 3 Exclamație de dezgust. Brr... ce urît miroase! 4 Cuvînt ce imită sunetul tobei. Talpa iadului face repede o darabană... și începe a o bate ca de război: brr... brr... (CR.). • și brr interj. /onomat.

BÎR! interj. 🐑 Strigăt obicinuit de ciobani cînd mînă oile, cînd vor să le cheme sau să le gonească dintr’un loc: dă de berbeci și-i mînă din turmă tot bîr! oiță la apă (SEV.).

BÎR interj. Strigăt cu care ciobanul îndeamnă sau alungă oile. ◊ (Adesea ca refren în poezia populară) Frunză verde peliniță, Bîr, oiță, bîr, Dragă mi-e oaia plăviță, Bîr, oiță, bîr. ALECSANDRI, T. II 613.

bîr interj. cu care cĭobanu mînă oile (Și litv. búr-búr, interj. de chemat oile; alb. berr, oaĭe, it. Romagna berr, berbece, ș.a.).

bâr interj.

bîr interj. – 1. Strigăt cu care ciobanii își adună și conduc turmele. – 2. Indică o senzație de frig intens. Creație expresivă; pentru diferitele sale sensuri, cf. Pușcariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima accepție, rr bilabial se folosește în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însăși vibrația imită tremuratul. Cf. și Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasă încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniană (cf. Rosetti, II, 111). Der. bîrîiac, s. m. (miel); bîrîi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormăi; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greșeală datorită confuziei cu pîrîi. Var. a bărăi, care apare în unele dicționare, ar putea fi o ortografie greșită.

BÎR. cf. exclamația bîrr. 1. Bîr, Florica act. 2. Bîra (Dm; C Ștef; Paș; 17 B I 152). 3. Bîră și Băra, 1690 (Has); Ion Duran zis Bîra din Băicoi, 1830 (Acte Sc). 4. Bîre boier (13 – 15 B 131). 5. Bîran s. 6. Bîreș (16 B III 211). 7. Bîrul (13-15 B 195). 8. + -lea: v. Bîrlă.

bâr, interj. Cuvânt cu care se îndeamnă oile. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu); onomatopee (DER, MDA).

bâr, interj. – Cuvânt cu care se îndeamnă oile. ♦ (onom.) Bârla, Bărle, Bârle, Bârlea, Bârlea, Bârlean, nume de familie (312 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Onomatopee (DER, Șăineanu, DLRM, MDA). Cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).