ciuci² sm [At: ANTIPA, P. / Pl: ~ / E: nct] (Reg) Crap mic.

ciuci¹ av [At: DA ms / E: nct] (Pfm) Pe vine.

ciuci⁴ vr [At: ȘEZ. XIII, 167 / Pzi: ~cesc / E: srb čučati] 1 (Pfm) A se face ghem ca să nu fie văzut. 2 vr (Pfm) A se așeza pe vine. 3 vr (Pfm) A se așeza pe vine spre a-și satisface necesitățile fiziologice. 4 vr (Reg; d. frunze) A se răsuci. 5 vr (Reg; d. fructe) A se zbârci. 6 vt A strânge laolaltă. 7 vt A boți.

ciuci³ smp [At: VICIU, GL. / E: nct] (Reg)l Tăieței. 2 Mâncare din tăieței.

CIUCI ... = SUCI ...

CIUCI, ciuci, s. m. (Reg.) Crap mic.

cioacă² sf vz ciucă

ciuc³ sn vz ciucă¹

ciuca v vz țuca

ciucă³ sf [At: ȚIPLEA, P. P. / Pl: ~uci / E: mg csuka] (Iht; reg) Știucă (Esox lucius).

ciucă² sf [At: POGOR. HENR. 95 / Pl: ~uci / E: nct] (Reg) 1 Nărav. 2 (Îe) Asta e ~ca Iui Acesta este felul lui de a fi. 3 Ocupație favorită Si: pasiune. 4 (Îe) A fi în ~ca lui A se simți foarte bine. 5 Ocazie binevenită. 6 (Îe) A fi ~ca lui A exista toate condițiile pentru a realiza ceva, pentru a se întâmpla ceva. 7 (Îae) A fi norocul lui. 8 (Îae) A fi timpul lui. 9 (Îe) A sta de (sau a se pune pe) ~ca cuiva A urmări pe cineva. 10 (Îae) A exaspera pe cineva cu insistențe. 11 (Îe) A fi ~ca bătăilor A primi bătaie de la toți. 12 (Fig; îae) A primi toate loviturile.

ciucă¹ sf [At: ANON. CAR. / V: ciuc sn / Pl: ~uci / E: nct] (Îvr) 1 Vârf de munte care de departe pare o movilă rotundă. 2 Măciulie.

țuca vtrr [At: KLEIN, D. 444 / V: ciu~ / Pzi: țuc / E: țuc¹] (Reg) 1-2 A (se) săruta.

CIUCĂ sf. Țintă; (P): e ciuca bătăilor, toți dau într’însul, toți îl lovesc [comp. srb. čuka „vîrf”].

❍ȚUCA (țuc) vb. tr. și refl. Ⓟ Trans. Băn. Oaș. A (se) pupa, a (se) săruta: Buze moi și subțirele, Hai să ne țucăm cu ele! (IK.-BRS.) [țoc!].

ȚUCA, țuc, vb. I. Tranz. (Regional) A săruta. Haide, mîndră, să te țuc, Că mîne mă duc la plug. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 476.

CIUCĂ ciuci f. reg. 1) Vârf de munte (de formă rotundă). 2) Capăt îngroșat și rotunjit al unui obiect; gămălie; măciulie. [Sil. ciu-că] /Orig. nec.

A ȚUCA țuc tranz. reg. A atinge cu buzele pe cineva (în semn de respect, de dragoste etc.); a săruta. /Din țoc

A SE ȚUCA mă țuc intranz. A face (concomitent) schimb de săruturi (cu cineva). /Din țoc

ciucă f. cioară și porecla țiganului, de unde fig. a fi ciuca bătăilor, a fi expus la toate loviturile. [V. cioacă].

cĭúcă f., pl. ĭ (var. fem. din cĭoc, ca și mrom. cĭucă, vîrf, pisc; alb. čuka, sîrb. bg. čuka, pisc. V. țoță). Vest. Fam. A fi cĭuca (saŭ gazda) bătăilor, a fi cap de Turc, a mînca bătaĭe de la toțĭ.

1) cĭucésc (mă) v. refl. (sîrb. čúčati, a se cimpi, a se pitula. Bern. 1, 161). Olt. Mă cimpesc.

2) cĭucésc, V. sucesc.

sucésc și (Trans. Ban.) suc, a sucí v. tr. (vsl. sukati-sučon, id.; sîrb. sukati, bg. sučĭ, rus. sučitĭ. V. sucală). Răsucesc, învîrtesc: doĭ suc de roată să strîngă teascu. (GrS. 1937, 178). Scrîntesc: mĭ-am sucit picioru. Apuc cu violență, zmuncesc, scutur, bat: ĭa sucește-l pe acest copil obraznic!. Fig. Șicanez, chinuĭesc; m’a sucit cum suci un puĭ. (Agr. Înt. 149). Denaturez, falsific: a suci vorbele cuĭva. – Vechĭ a suca, rămas în loc, sucă-mi-te (sucește-mi-te), suveĭcuță (Rom. Pit. 111, Olt). Și cĭucesc (nord). V. și cĭucesc 1.

țuc, a -á v. tr. (var. din a țocăi. Cp. cu sîrb. cukati, a izbi, bg. cukam, beaŭ vin mult). Trans. Ban. Fam. Sărut, pup.

țuca (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. țuc, 2 sg. țuci, 3 țucă; conj. prez. 1 sg. să țuc, 3 să țuce

țuca (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 țucă

țuca vb., ind. prez. 1 sg. țuc, 3 sg. și pl. țucă

ciuci (-cesc, -it), vb. – 1. A se ghemui, a se lăsa pe vine. – 2. A mototoli, a încreți, a zbîrci. – 3. A strînge, a îngrămădi. Sl. čučati (DAR), cf. sb. čučati „a se lăsa pe vine”, mag. csucsulni „a sta jos”; însă ar putea fi vorba și de o formație spontană. – Der. ciuciuli (var. ciocioli), vb. (a se ghemui; a zbîrci, a încreți) prin intermediul finalei expresive -li (cf. Graur, BL, IV, 91), fiind improbabilă der. propusă de Philippide, Bausteine, 54, de la ciuli; ciuciulete, s. m. (ghemotoc, dop, cocoloș; bobină; ciupercă, zbîrciog). Ca și în alte cazuri, sînt forme care coincid cu alte formații spontane, cf. mr. ciuciulă (culme), ce pare a indica dependența de rădăcina expresivă ciucă; mr., megl. ciuciulian „ciocîrlie”, în legătură cu bg. kukuletka, cuvînt rar. Pe de altă parte, ciuciuli ajunge să se confunde cu giugiuli, în sensul în care îl folosește Cantemir, de „a netezi, a mîngîia”, cf. ciuciula, vb. (Trans., a mîngîia). După Graur, BL, V, 223, ciuciulete s-ar explica plecîndu-se de la țig. ciuci „penis”, ipoteză puțin probabilă. – V. și ciuli.

ciuci s. m. – (Arg.) Penis, membru viril. Țig. čuči „țîță”, care nu apare cu sensul din rom. (Graur, 140; Juilland 163), cf. țig. sp. chuchai „țîță” (Besses 65). Nu știm dacă este același cuvînt ciuci, s. m. (crăpcean).

ciucă (-ci), s. f. – 1. Culme, pisc, vîrf. – 2. Țintă, obiectiv. – Mr., megl. ciucă. Cuvînt care apare în toate limbile balcanice, cf. ngr. τσούϰα „tumul, gorgan”, alb. čuka „culme”, bg. čuka „colină”, sb. cuca „coastă înaltă și povîrnită”, mag. csúcs „vîrf”. Unica explicație care pare posibilă este cea a unei creații expresive, care ar explica numai aceste coincidențe; cf. cioc, cu același sens de „vîrf” (cf. Capidan, Dacor., II, 462, care recunoaște identitatea ambelor creații, dar le reduce la alb. čuka). Celelalte explicații par insuficiente. Philippide, Bausteine, 53 (cf. Philippide, II, 706; Rosetti, II, 114), se referea la gr. ϰύϰλος „cerc”, care este greu de admis. DAR presupune păstrarea unui cuvînt autohton și Lahovary 323, a unui termen anterior indoeurop. În plus, DAR consideră sensul 2 drept cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu sucă, mag. szuka „cățea în călduri.” Sensul de „țintă” este normal, dacă ne gîndim că de obicei țintele, de ex. cele pentru arcași, trebuiau să fie așezate pe vreo înălțime. Der. ciuc (pl. ciuchi sau ciuci), s. m. (smoc de păr), refăcut de la cioacă-cioc (Byck-Graur 28 se gîndesc că este un sing. refăcut pe baza lui ciucuri); ciuci, s. m. pl. (paste făinoase, în formă de tăiței), pe care Graur 140 îl derivă din țig. čuči „membru viril”, probabil pentru că l-a glosat greșit, prin chiftele în formă de cîrnat. Cf. ciucure.

ciuca bătăilor expr. (sport) sportiv sau echipă învinsă de toți competitorii.

ȚUCA vb. v. săruta.

țuca vb. v. SĂRUTA.

ciuci, ciucesc, vb. IV refl. (pop.) 1. a se așeza pe vine, a sta pe ciuci, a se stârci, a se strânge, a se face ghem, a se ghemui. 2. a strânge laolaltă, a turti, a mototoli, a totoliți, a boți.

ciuci¹ s.m. pl. (reg.) tăiței.

ciuci² s.n. (pop.) poziție joasă a corpului (cu îndoirea genunchilor și apropierea fundului de pământ); așezare pe vine, stârcire, strângere (a corpului), ghemuire.

ciúci¹, adv. Poziția joasă a corpului, așezare pe vine, ghemuire. – Et. nec. (MDA); din ciuci².

ciucí², v.r. (pop.) A se ghemui, a sta pe vine. – Din sl. čučati (MDA), cf. sb. čučati „a se așeza pe vine”, magh. csucsulni „a sta jos”, însă ar putea fi vorba și despre o formație spontană (DER).

ciuci², vb. refl. – (pop.) A se ghemui, a sta pe vine. – Din sl. čučati (MDA), cf. sb. čučati „a se așeza pe vine”, magh. csucsulni „a sta jos”, însă ar putea fi vorba și despre o formație spontană (DER).

ciuci¹, adv. – Poziția joasă a corpului, așezare pe vine, ghemuire. – Et. nec. (MDA); din ciuci².

ciucă³, ciuci, s.f. (reg.) cioară.

ciucă², ciuci, s.f. (reg.) 1. obicei, nărav. 2. fel de a fi, feleșag, chip. 3. pasiune; manie. 4. timp, vreme, anotimp.

ciucă¹, ciuci, s.f. (reg.) 1. vârf (de munte), pisc, măgură. 2. măciulie. 3. moț de păr.

ciúcă, ciuci, s.f. (reg.) 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă: „În vârful steagului pun țurgălău și struț (...) și cipcele păstă ciucă” (Papahagi, 1925: 318). ■ (onom.) Ciuc, Ciucă, Ciuca(ș), nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. čuka „culme” (Philippide, Rosetti, Bâncuș, Vraciu, Reichenkron) (< i.-e. *keu-k-).

țucá, țuc, v.t.r. A săruta: „Țucu-i ochii lui cei dragi” (Calendar, 1980: 100). – Din țuc „cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut” (MDA).

ciucă, ciuci, s.f. – (reg.) 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă (Papahagi, 1925): „În vârful steagului pun țurgălău și struț (...) și cipcele păstă ciucă” (Papahagi, 1925: 318; Mara). ♦ (onom.) Ciuc, Ciucă, Ciuca, Ciucaș, nume de familie (115 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă, termen general balcanic: bg. čuka „colină”, sb. cuca „coastă”, magh. csúcs „vârf” (DER); der. din cioc (Scriban); termen autohton, cf. alb. čuka „culme” (Philippide, Rosetti, Bâncuș, Vraciu, Reichenkron) < i.-e. *keu-k-.

țuca, țuc, vb. intranz. – A săruta: „Țucu-i ochii lui cei dragi” (Calendar, 1980: 100). – Din țuc „cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut” (MDA).

ciucă, ciuci, s.f. – 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă (Papahagi 1925). – Cf. alb. čuka „culme”.

țuca, țuc, vb. intranz. – A săruta: „Țucu-i ochii lui cei dragi” (Calendar 1980: 100). – Din țoc „cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut”.