CIUPI, ciupesc, vb. IV. 1. Tranz. A apuca cu vârful degetelor sau cu unghiile pielea sau carnea cuiva, strângând-o și producând durere; a pișca. ◊ Refl. Se ciupește singur. ♦ A apuca, a mușca ori a înțepa cu ciocul sau cu gura. ♦ Fig. A face aluzii înțepătoare; a necăji, a tachina. 2. Tranz. A apuca câte puțin din ceva cu ciocul sau cu gura pentru a mânca, a ciuguli; (despre oameni) a rupe cu mâna bucățică cu bucățică din ceva (și a mânca). 3. Tranz. A rupe vârful lăstarilor viței-de-vie sau vârful tulpinii altor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. 4. Tranz. Fig. (Fam.) A-și însuși (în mod repetat) mici sume de bani, obiecte mărunte etc. ♦ A smulge, a afla de la cineva mici informații, secrete mărunte (pentru a le furniza altcuiva). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se ameți de băutură; a se chercheli. – Cf. bg. čupja, sb. čupati.

ciupi [At: CORESI, EV. 298/13 / V: (reg) ~pui, ~uchi / Pzi: ~pesc, (rar) ciup / E: cf srb cupati, bg чупь] 1 vt A rupe cu mâna bucățele mici pentru a mânca Si: a ciuguli. 2 vt A apuca cu vârful degetelor sau cu unghiile de pielea sau de carnea cuiva, strângând-o și producând durere Si: a pișca. 3 vt A apuca și a rupe cu ciocul sau cu gura (boabe, fire de iarbă, frunze etc). 4-5 vt A mușca (ori a înțepa) cu gura sau cu ciocul. 6 vt A culege prin rupere (sau smulgere). 7 vt A rupe vârful lăstarilor sau al tulpinii unei plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. 8 vt (Fam) A fura câte puțin Si: a șterpeli, (rar) a ciușdi. 9 vt (Spc) A procura venituri prin mijloace necinstite. 10 vt A da (unui copil) o bătaie mai ușoară. 11 vt (D. lichide iuți, urzici) A ustura. 12 vt A necăji pe cineva cu vorba Si: a tachina. 13 vr (Fam) A se îmbăta puțin Si: a se chercheli. 14 vt (Rar) A afla secrete mărunte (pentru a le furniza altcuiva). 15 vt (Îvp; îe) A ~ de ochi A induce prin aparențe. 16 vt (Îvp; îae) A uimi. 17 vt (Îvp; îae) A seduce prin frumusețe.

CIUPI, ciupesc, vb. IV. 1. Tranz. A apuca cu vârful degetelor sau cu unghiile de pielea sau de carnea cuiva, strângând-o și provocând durere; a pișca. ◊ Refl. Se ciupește singur. ♦ A apuca, a mușca ori a înțepa cu ciocul sau cu gura. ♦ Fig. A face aluzii înțepătoare; a necăji, a tachina. 2. Tranz. A apuca câte puțin din ceva cu ciocul sau cu gura pentru a mânca; a ciuguli; (despre oameni) a rupe cu mâna bucățică cu bucățică din ceva (și a mânca). 3. Tranz. A rupe vârful lăstarilor viței de vie sau vârful tulpinii altor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. 4. Tranz. Fig. (Fam.) A-și însuși (în mod repetat) mici sume de bani, obiecte mărunte etc. ♦ A smulge, a afla de la cineva mici informații, secrete mărunte (pentru a le furniza altcuiva). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbăta puțin; a se chercheli. – Cf. bg. čupja, scr. čupati.

CIUPI, ciupesc, vb. IV 1. Tranz. A apuca sau prinde cu vîrful degetelor sau a unghiilor de pielea sau de carnea cuiva, strîngînd-o pînă la durere; a pișca. (Intranz., fig.) [Vîntul] zdravăn din obraji și ți se vîra pe sub haine. V. ROM. noiembrie 1953, 154. ◊ (Cu privire la coardele unui instrument muzical) Buruiană pleca urechea pe gîtul scripcii, ciupea cu unghia strunele pe rînd. HOGAȘ, H. 44. ♦ (Despre păsări și unele animale) A apuca, a mușca cu ciocul sau cu gura. Cînd Cocoran deschise ușa, cocoșul i se zvîrli spre mîini, îl ciupi de picioare. CAMILAR, TEM. 147. Pe Prometeu îl ciupeau de pîntece... vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zeus, în timp ce pe mine mă pișcau de ceafă o întreagă republică de furnici. HOGAȘ, M. N. 11 ♦ Fig. (De obicei determinat prin «cu vorba») A face aluzii înțepătoare, a înțepa cu vorba; a necăji, a tachina. [Îi cam place] să ciupească cu vorba fetele mari. DELAVRANCEA, S. 222. 2. Tranz. (Despre păsări, mai rar despre unele animale) A apuca (ceva) cîte puțin cu ciocul sau cu gura, pentru a mînca; Hotărî... să-și mai scoață ale oițe pe cîmp, să mai ciupească ici-colea ale firicele de iarbă uscată. ISPIRESCU, la TDRG. [Sticletele] zboară, la cînepă se lasă, Ciupește două fire, le află prea gustoase. NEGRUZZI, S. II 302. Via-n vară înflorește, Iar în toamnă, cum rodește, Vine graur de-o ciupește. ALECSANDRI, P. P. 334. ◊ Absol. Să nu ciupești din frigare. ȘEZ. VI 61. ♦ A smulge, a rupe. Tînăra își uda florile, ciupea cîteva, frunze îngălbenite, cotea puțin capul și privea în grădină. SADOVEANU, O. IV 109. 3. Tranz. Fig. (Familiar) A reține o parte dintr-o sumă de plată; a sustrage, a fura cîte puțin și pe nesimțite, a șterpeli; a obține de la cineva o mică sumă de bani, prin insistențe sau șiretlicuri. Nevasta administratorului pîndea orice fărîmă, orice putea ciupi. Voiau oamenii să-și facă și ei capitalul, de! DUMITRIU, N. 260. Tache se ducea din cînd în cînd pe la mamă-sa, ciupindu-i cîte zece lei. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ♦ A smulge de la cineva, prin insistențe sau prin șiretlicuri, mici informații, secrete mărunte. Văz lumina la ferestrele din dos... Zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică... și binișor, ca o pisică, mă sui pe uluci și mă pui, s-ascult. CARAGIALE, O. I. 105. 4. Refl. Fig. (Familiar) A se îmbăta puțin, a se chercheli. Cînd e trează, e cumsecade, dar dacă se ciupește, face urît. M. I. CARAGIALE, C. 26.

A CIUPI ~esc tranz. 1) (boabe, fărâme etc.) A mânca apucând (cu mâna, cu gura, cu ciocul) în cantități mici; a ciuguli. 2) (ființe) A apuca de piele cu vârful degetelor strângând (și provocând durere); a pișca. 3) (despre păsări) A mușca cu ciocul. 4) fig. A înțepa cu vorba; a critica ușor; a pișca. 5) fam. A fura în cantități neînsemnate și pe nesimțite; a pișca. 6) (bucăți mici, vârfuri, margini etc.) A înlătura câte puțin prin rupere sau prin tăiere; a pișca. 7) (coardele instrumentelor muzicale) A apuca cu vârful degetelor, făcând să vibreze; a pișca. /cf. bulg. țupja, sb. țupati

ciupí v. 1. a strânge pielea între degete; 2. a înțepa cu ciocul (vorbind de pasări); 3. a lua câte puțin din bucate; 4. a fura, a pișcă. [Serb. ČUPATI].

ciup³, ~ă [At: POGOR, HENR. 236/24 / Pl: ~i, ~e / E: srb čup(a)] 1 sm (Aco „de păr”) Șuviță de păr neîngrijită (sau zbârlită). 2 sm (Reg; la cai) Moț. 3 sm (Trs) Chișiță. 4 sf (Îrg) Femeie cu părul zbârlit. 5 sm (Bot; reg; îc) ~ul-cucului Floare nedefinită mai îndeaproape. 6 sm Lână ce rămâne în darac. 7 sm (Reg) Parte nefolositoare din câlții de cânepă. 8 sm (Reg) Arbore mic, bătrân și plin de crengi.

ciup¹ i [At: LM / E: fo cf cip, cipă, ciupăi] (Are) 1 (Înv) Cuvânt care redă un sunet produs prin lovire. 2 Cuvânt care sugerează mersul tiptil.

ciup² sn [At: JAHRESBER. IX, 230 / Pl: ~e / E: bg чипка] (Reg) Cioc.

ciupui² v vz ciupi

CIUP, ciupi, s. m. (Regional) Șuviță de păr. Dacă ajunge la curte, își întocmește ciupii cei de păr, își netezește mustățile și intră la împăratul. RETEGANUL, P. V 9.

CIUP, ciupi, s. m. (Reg.) Șuviță de păr. – Sb. čup(a).

2) cĭup v. tr. V. cĭupesc.

1) cĭup m. (vsl. čupŭ). Vest. Cĭuf, moț. Fulg de lînă rămas de la dărăcit și de la pĭeptănat.

cĭupésc v. tr. (sîrb. čupati, a zmulge, a jumuli, de unde vine și ung. csipni, a cĭupi; alb. čupit, a cĭupi, kĭuka, semne de vărsat, cĭupiturĭ; bg. čupĭy, a sfărăma. V. cĭoc. Cp. și cu germ. zupfen, a scărmăna). Apuc pe cineva cu vîrfu a doŭă degete ca să glumesc orĭ ca să-l pișc (producîndu-ĭ durere). Apuc cu cĭocu: cloșca m’a cĭupit. Pișc, împung, înțep (vorbind de insecte): m’a cĭupit un purice. Fig. Ĭaŭ (mănînc) puțin din mîncare, cĭugulesc. Fur cîte puțin, pișc: servitoru cĭupea din tîrguĭelĭ. – La Olt. cĭup: s’o cĭupă (Ĭov. 129). V. șupesc.

ciupi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciupesc, 3 sg. ciupește, imperf. 1 ciupeam; conj. prez. 1 sg. să ciupesc, 3 să ciupească

ciupi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciupesc, imperf. 3 sg. ciupea; conj. prez. 3 să ciupească

ciupi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciupesc, imperf. 3 sg. ciupea; conj. prez. 3 sg. și pl. ciupească

CIUPI vb. v. ameți, chercheli, îmbăta, turmenta.

CIUPI vb. 1. a pișca, (pop.) a țicura, (reg.) a picura, a pișcura, (Transilv.) a pițiga. (Cine te-a ~ așa de piele?) 2. a ciuguli, (pop.) a piguli. (Pasărea ~ un fir de iarbă.) 3. v. înțepa. 4. (fam. fig.) a scărpina. (~ un instrument muzical cu coarde.) 5. v. pișca. 6. a se pișca. (Pantalonii s-au cam ~.)

ciupi vb. v. AMEȚI. CHERCHELI. ÎMBĂTA. TURMENTA.

CIUPI vb. 1. a pișca, (pop.) a țicura, (reg.) a picura, a pișcura, (Transilv.) a pițiga. (Cine te-a ~ așa?) 2. a ciuguli, (pop.) a piguli. (Pasărea ~ un fir de iarbă.) 3. a înțepa, a mînca, a pișca. (Îl ~ puricii, țînțarii.) 4. (fig.) a scărpina. (~ un instrument muzical cu coarde.) 5. a înțepa, a pișca. (Mustul ~.) 6. a se pișca. (Pantalonii s-au cam ~.)

CIUP s. v. cioc, clonț, plisc.

ciup s. v. CIOC. GLONȚ. PLISC.

ciup (ciupi), s. m. – 1. Smoc de păr, moț, tupeu. – 2. Șuviță, plete, cîrlionț. – 3. Copac stufos, frunziș. – Mr. ciup „ață de cînepă”. Sl. (sb. čup „smoc”, rus. čup „moț”), cf. alb. čupë „plete”. Nu poate proveni direct din sb., cum crede DAR, datorită circulației extinse a cuvîntului rom. Pare cuvînt diferit de cel anterior, probabil în legătură cu ciuf. – Der. ciupos, adj. (zbîrlit, ciufulit).

ciup interj. – Exprimă zgomotul produs de ciugulitul păsărilor, sau de mersul pe vîrfuri. – Var. cip. Creație spontană. – Der. ciup, s. n. (cioc), cuvînt rar; ciupi, vb. (a ciocăni, a lovi cu ciocul; a rupe lăstari, a paște; a mînca pe apucate; a fura cantități mici; a culege, a aduna; a pișca; a bate, a face zob; refl., a se ameți, a se chercheli), care se consideră de obicei der. de la sb. čupati, „a ciupi, a smulge”, și acesta din alb. tšupis „a ciuguli” (Cihac, II, 50; Pușcariu, Lr., 265; DAR; cf. Conev 96; Rosetti, II, 114), însă ex. străine s-ar putea multiplica (bg. čupja „a rupe”, čupkam „a ciuguli”, mag. csipni „a ciupi”), probabil datorită rădăcinii expresive comune; ciupeală, s. f. (șterpelire; furtișag; acțiunea de a ciupi); ciupitură, s. f. (ciupeală; cantitate mică); ciupitor, adj. (borfaș); ciupeli, vb. (a ciuguli, a da cu ciocul; a mînca pe apucate; a jumuli; a pîrli porcul pentru a-l curăța de păr; a fura, a șterpeli), creație expresivă, cu adăugarea grupului -li (Graur, BL, VI, 146), pe care Tiktin și DAR îl explică prin mag. csupálni „a smulge”, cuvînt cu siguranță în legătură, cu sb. (în schimb, din mag. csiperész provine ciupăra, care circulă în Trans., cu aceleași accepții); ciupelniță, s. f. (Bucov., groapă); ciupăi, vb. (Bucov., a merge pe vîrfuri; despre mistreți, a grohăi; a se bălăci), der. normal de la ciup, pe care DAR îl separă ca și cum ar fi trei cuvinte diferite, explicîndu-l pe primul prin rut. čapati „a merge.” Ca și în alte cazuri de creații spontane, este greu de stabilit legătura exactă a lui ciup cu alb. kjep „cioc”; nu pare însă de folos nici să ajungem, pentru a o explica, la limbile anterioare indoeurop. (Lahovary 324).

ciup², ciupi, s.m. (pop.) 1. (mai ales la pl.) șuviță de păr, moț, chică, percică, ciuf, smoc, chică. 2. lână rămasă în pieptenii de scărmănat; resturile câlților de cânepă; târș, buhaci, bujoi, ghijar, corci, muzac, huci.

ciup, ciupi, s.m. – (reg.) 1. Smoc de păr, moț: „Saie-le ochii, / Pice-le ciupu” (Bilțiu, 1990: 294). 2. Mătasa-porumbului; cosâță (ALRRM, 1971: 404). 3. În expr. dă ciup = leagă rod (ALRRM, 1973: 806). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Din sl. (srb. čup „smoc”, rus. čup „moț”), cf. alb. čupë „pleată” (DER); din srb. čup (DA, DLRM, MDA).

ciup, -i, s.m. – 1. Smoc de păr, moț: „Saie-le ochii, / Pice-le ciupu” (Bilțiu 1990: 294). 2. Mătasa-porumbului; cosâță (ALR 1971: 404). 3. În expr. dă ciup = leagă rod (ALR 1973: 806). – Cf. alb. čupë „pleată”, srb. čup „smoc”, rus. čup „moț” (DER).

ciupi, ciupesc I. v. t. 1. a-și însuși în mod repetat mici sume de bani. 2. a afla (de la cineva) informații. II v. r. a fi puțin amețit / beat.

a ciupi la cântar expr. (d. comercianți) a înșela clienții (la cântar) cântărind incorect.

a ciupi la nota de plată expr. (d. ospătari) a încărca în mod fraudulos nota de plată a clientului.