conci sn [At: LB / V: (reg) coan~, ~ură / Pl: ~uri / E: mg konty] (Reg) 1 Cerc de lemn, de fier etc. (prevăzut cu coarne sau, rar, cu un fes), care se pune pe cap. 2 Fier subțire, încovoiat, care se pune pe cap Vz coroniță. 3 (Pex) Coc. 4 Cosiță. 5 (Îe) A face ~ul unei fete A lua de soție. 6 (Îe) A pune ~ bărbatului A-și înșela soțul. 7 Broboadă. 8 (Psn) Femeie. 9 (La unele păsări, mls la găini) Moț. 10 (La plută) Chingă. 11 Întăritură de pământ în jurul vranei butoiului, care ușurează introducerea vinului. 12 (Nob; sst) Bucată.

CONCI, conciuri, s. n. Coc. Stăteau după rînduială, în stînga Catrinei... îmbrăcate în același chip... cu aceeași pieptănătură, cu același conci, cu spelci de aur. SADOVEANU, Z. C. 246. Cucoana Mărioara, cu pestelcă curată pe dinainte și cu păruI în conci, umbla împrejur și priveghea să nu lipsească nimănui nimic. HOGAȘ, DR. II 105. Nu-s femeie, Conci nu port. TEODORESCU, P. P. 603.

concĭ n., pl. urĭ (ung. konty, sîrb. konča, concĭ, d. it. cóncio, ornament al corpuluĭ). Vest. Coc (peptănătură).

CONCĂ s. f. (Arhit.) Acoperământ în forma unei jumătăți de cupolă deasupra absidei altarului. – Din fr. conque.

coanci sm vz conci

concă sf [At: DA / Pl: (rar) ~nci, ~nce / E: lat concha, fr conque] 1 (Șnt) Gen de moluște marine fără corp. 2 (Șnt; pex) Scoică a acestor moluște. 3 (Atm) Cavitate a urechii.

conciură sf vz conci

CONCĂ s. f. (Arhit.) Acoperământ în forma unei jumătăți de cupolă. – Din fr. conque.

CONCĂ s.f. 1. Mare cochilie concavă. ♦ (Anat.) Excavație profundă a pavilionului urechii. 2. (Arhit.) Acoperămînt în forma unei jumătăți de cupolă. [< lat., it. conca].

CONCĂ s. f. 1. mare cochilie concavă. 2. (anat.) excavație profundă a pavilionului urechii sau nasului. 3. boltă în sfert de sferă pentru acoperirea absidelor. (<fr. conque)

concă f. 1. mare scoică concavă; 2. Anat. cavitatea urechii.

cònciu n. 1. cerc de fier (sau de lemn) cu diametrul atât de mare că în el intră creștetul capului; el se poartă de țărancele măritate în formă de cunună, peste care se pune barișul sau altă basma (în Oltenia și Tr.); 2. coafură: cu conciul semănat cu diamantari OD. [Serb. KONČA].

1) coc n., pl. urĭ (d. cocă 1, care e înrudit cu cocuță și lat. cucutium, scufie, și tútulus, coc, ca și cu rom. cocoloș și fr. coque, cocoloș de păr. D. rom. vine ung. kók, nod, și kóka, moț). Mold. Munt. est. Un fel de peptănătură femeĭască care consistă în îngrămădirea coadeĭ deasupra cefeĭ orĭ în creștet. Trans. Pînișoară rătundă. – În vest concĭ, pe care țărancele îl maĭ măresc făcîndu-l și din lemn orĭ carton, ĭar în Trans. și din sîrmă învîrtită ca niște coarne, peste care se pune ceapsa. V. moțoc.

*cóncă f., pl. e și ĭ (lat. concha, d. vgr. kónhe, scoĭcă). Anat. Cavitatea urechiĭ.

conci s. n., pl. conciuri

conci s. n., pl. conciuri

conci s. n., pl. conciuri

conci

concă s. f., g.-d. art. concii

concă s. f., g.-d. art. concii

concă s. f., g.-d. art. concii

conciu, -uri.

CONCI s. v. coc.

conci s. v. COC.

conci (conciuri), s. n. – 1. Coc de păr. – 2. Basma. – 3. Moț de păr, smoc. Mag. konti (Cihac, II, 492; DAR; Gáldi, Dict., 120), din it. concio, cf. sb. konča rut. konča, kanča, pe care Miklosich, Wander., 16 îl presupune der. din rom. Tot din rom. provine bg. konč (Capidan, Raporturile, 227), pe care Bernard 28, îl derivă în mod greșit direct din mag., recunoscînd că așa se numește pieptănătura tipică femeilor romînce din Vidin.

conci, conciuri, s.n. – (reg.) Coc, păr adunat și prins cu agrafe în creștetul capului: „Din conciu fetelor / Din struțu feciorilor” (Memoria, 2001: 33). ♦ (top.) Conciu, pădure, deal în Băiuț și Strâmbu Băiuț (Vișovan, 2008). – Din magh. konty „coc, conci” (Cihac, DA, cf. DER; DEX, MDA).

conci, -uri, s.n. – Coc, păr adunat și prins cu agrafe în creștetul capului: „Din conciu fetelor / Din struțu feciorilor” (Memoria 2001: 33). – Din magh. konty.