CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene pe cap la unele păsări. – Lat. *cucullius (= cucullus).

cucui⁴ v vz cucuia¹

cucui² vi [At: PANN, P. V. III, 29 / Pzi: ~cui și ~esc / E: cucu] 1 (D. cuc) A cânta. 2 (Reg) A miorlăi. 3 (Reg) A necheza. 4 (Reg; d. gaiță) A zbiera.

cucui¹ smn [At: ANON. CAR. / V: ~coi, cocoi, gugui, huhui / Pl: ~e și (rar) ~uri / E: ml *cucullius (cucullus)] 1 Umflătură la cap ce apare când te lovești de un obiect tare Si: (Trs) bolfă, coc, cocor, cocoș, neoacă, motâlcă, țugui. 2 (La un obiect) Partea proeminentă Si: (reg) boț, dodoloț, gogoneț. 3 (Buc) Vârf. 4 (Reg; la păsări) Moț. 5 (Reg; la oameni) Moț. 6 (Ban) Vârf de deal. 7 (Ban) Deal cu vârf rotund, mai înalt decât dealurile din jur. 8 (Olt) Loc ridicat dintr-un dovleac păstrat iarna. 9 (Cu funcție adverbială) Cocoțat.

cucui³ vi [At: GREGORIAN, CL. 57 / Pzi: ~cui / E: ns cf cucăi] (Reg) 1 A ațipi. 2 A dormi.

CUCUI² (cucuiu) vb. intr. Trans. – CUCĂI: nu trecu bine de miezul nopții și ’ncepe feciorul a ~ (RET.).

CUCUI¹ vb. intr. A striga cucu ! a cînta ca cucul: Primăvara într’un nuc Stînd și cucuind un cuc (PANN).

CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. 2. (Reg.) Moț de pene la capul păsărilor. – Lat. *cucullius (= cucullus).

CUCUI, cucuie, s. n. 1. Umflătură, proeminență care se face la cap, provocată de lovirea cu un corp tare. V. contuziune. Cucuiul îi ieșise în frunte ca o nucă. CAMILAR, TEM. 96. Brațele... erau pline de vînătăi, capul plin de cucuie. PAS, Z. IV 114. Fugea greoi și cu palma stîngă se freca la cucuiul ce i se iscase de lovitură. SADOVEANU, M. C. 17. 2. (Regional) Moț de pene la capul păsărilor. Pui, pui, pui, Vin la cușcă să te-ncui, Să-ți pun mîna pe cucui. SEVASTOS, N. 305.

A CUCUI cucuie intranz. (despre cuci) A scoate sunete înfundate, scurte și repetate; a face „cu-cu” [Sil. -cu-i] /Din cuc

CUCUI ~ie n. 1) Umflătură care iese pe cap provocată de o lovitură. 2) Moț de pene pe capul unor păsări. [Sil. -cui] /<lat. cucullius

cucui v. a cânta ca cucul.

2) cucúĭ și -ĭéz v. tr. (d. cucuĭ 1). Cocoț. V. refl. Țiganu se cucuĭase tocma’n capu meseĭ.

cúcuĭ, a -í v. intr. V. cucăĭ.

1) cucúĭ n., pl. ĭe (lat. cucullium saŭ cucullio = cucullus, cuculla, glugă, înrudit cu cucutium, un fel de glugă. De aicĭ maĭ vin: it. cocolla, fr. coule și cagoule, apoĭ ngr. kukúlĭ, sîrb. kúkulj și rus. kúkulĭ, glugă; înrudite maĭ sînt și: curculez, gurguĭ, pupuĭ, țuguĭ, glugă, cocoț, cocoașă, gogoașă, gogoloș, gogolesc ș. a. V. cuculion). Unflătură produsă pe cap de o lovitură. Moțu păsărilor.

cocoi sn vz cucui¹

cucoi sm vz cucui

cucuia² vi [At: VICIU, GL. / E: cf cucuța] (Trs) A umbla la urat în ajunul Crăciunului cu pițărăul.

cucuia¹ vr [At: ANON. CAR. / Pzi: ~cui / E: cucuiat²] (Reg) 1 (Mai ales d. copii) A se cățăra. 2 (Fig; mai ales despre femeile tinere) A se împopoțona.

CUCUIA (cucuiu) vb. refl. Mold. Tr.-Carp. A se cocoța: iar te-ai cucuiet pe ferești, omule? (GRL.) [cucuiu].

CUCUIAT, Mold. CUCUIET I. adj. p. CUCUIA: 1 Cocoțat: priveliștea ,,, pe care o vede din locuința-i cucuiată pe deal (DEM.); șezînd cucuiet pe niște buci și molfăind la pere uscate (CRG.) ¶ 2 Plin de cucuie: Cu ochii ceacîri, gura lăbărțată, Fruntea-i ~ă (PANN) ¶ 3 Moțat: Am o găină cucuiată. O țin în cămară încuiată (GOR.), (ghicitoare despre „suflet”). II. CUCUIATA, Mold. CUCUIETA sf. Ⓟ Biserica (clădită de obiceiu în partea cea mai ridicată a satului): a sta la ~, a fi mort (de pe vremea cînd se îngropau oamenii în curtea bisericii); a pune la ~, a da uitării.

cucuià v. a se cocoța. [V. cucuiu].

cucuiu n. 1. umflătură în frunte dintr’o lovitură; l’a izbit în frunte de s’a făcut un cucuiu; 2. Mold. moț de pasăre. [Radicalul cuc din cucă, coș de sobă și deal, cucuiu, umflătură și moț, exprimă ceva ridicat și rotunjit, întocmai ca și forma-i paralelă coc (v. cocoloș)].

cúcăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (cp. cu sîrb. kukati, a se vaĭta). Olt. Moțăĭ. – În Trans. cúcui.

cucui s. n., pl. cucuie

cucui s. n., pl. cucuie

cucui s. n., pl. cucuie

cucui, pl. cucuie

cucuiu, -ie.

cucui (cucuie), s. n. – 1. Moț de pene la păsări. – 2. Vîrf, culme, apogeu. – 3. Culme, creastă. – 4. Umflătură, protuberanță. – 5. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. – Mr. cucul’u, megl. cucul’. Lat. *cucullium, în loc de cucullus (Candrea-Dens., 419; Pascu, I, 71), cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde sl. kukuli, rom. cuculiu, s. n., înv., potcap caracteristic călugărilor ortodocși, sec. XVII, cf. culion), › alb. kukül’ „glugă”. Cf. și calabr. cuccua „tumoare, bășică”, calabr. kukuggyata „ciocîrlie”, nume datorat moțului. Der. susținută de Pușcariu, Dacor., IX, 440 și DAR, din lat. coccum „boabă”, cu suf. -ui, este de nesusținut, atît din cauza dificultății de a explica semantic primele sensuri ale cuvîntului rom., cît și a rezultatului din dialecte. Din gr. ϰουϰούλιον „pustulă”, după Roesler 571; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Este cuvînt general cunoscut; însă în vest se folosește adesea cu sensul de „cocoș” (ALR, I, 6). Der. cucuia, vb. refl. (a se umfla, a face cucuie; despre păsări, a se duce la culcare, a se cocoța, a se sui; a se găti, a se dichisi); cucuiat, adj. (moțat; care are cucuie; cocoțat; deosebit, ieșit din comun); cuculei, s. n. (culme, înălțime). Sb. kukulj „glugă” nu provine din rom., cum credea Candrea, Elemente, 407, ci din mag.

CUCUI subst. și cu sensul de „vîrf”. 1. Cucuian, Ioan, act. 2. Cucuiatul, Ivan (Glos); Cucuiata t. (Glos). – tt. act. în rr. Buzău, Iași, Făgăraș; cf. dictonul, cu sens de „cimitir”.

CUCUI s. v. coc, moț.

CUCUI s. (MED.) (Transilv.) coc, cocoș, modâlcă. (S-a lovit și a făcut un ~ la cap.)

cucui s. v. COC. MOȚ.

CUCUI s. (Transilv.) coc, cocoș, modîlcă. (S-a lovit și a făcut un ~ la cap.)

CUCUIA vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.

cucuia vb. v. CĂȚĂRA. COCOȚA. RIDICA. SUI. URCA.

cucuia, cucui, vb. I refl. (reg.) 1. a se cățăra, a se sui, a se cocoța, a se barica. 2. (fig.) a se împopoțona, a se împodobi peste măsură.