CUI, cuie, s. n. 1. Piesă de metal sau de lemn, formată dintr-o tijă cu vârf ascuțit și cu un capăt numit floare, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.

cui sn [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 254/8 / V: (reg) cunu / Pl: ~e / E: ml cuneus, -um] 1 (Mar) Pană. 2 Bucată de lemn și, mai ales, de metal subțire, de formă cilindrică sau cu muchii, ascuțită la un capăt și cu floare la celălalt, care se bate în lemn sau în zid, servind la fixarea unui obiect de altul. 3 (Îs) ~ de lemn Cep. 4 (Îs) ~ spintecat Piesă de siguranță dintr-o bucată de sârmă îndoită, care împiedică desfacerea piulițelor. 5 (Îe) ~ cu (sau pe) ~ (se) scoate Exprimă părerea că o suferință nouă face să se uite cea dinainte. 6 (Pfm; îe) A-și bate un ~ în cap A adopta o atitudine care aduce necazuri. 7 (Pfm; îe) A avea nădejde în cineva ca într-un ~ de tei A nu avea încredere. 8 (Pfm; îe) A fi (a se ști) cu (sau a avea, a-i sta, a-i intra) un ~ la (sau în) inimă (sau în coastă) A avea o teamă mare. 9 (Pfm; îae) A avea un necaz mare. 10 (Pfm; îe) A sta (sau a fi ca) pe ~e A fi nerăbdător. 11 (Pfm; îae) A nu avea astâmpăr. 12 (Pfm; îe) A face ~e (de bleah) A-i fi frig. 13 Bucată de lemn sau de metal bătută sau înșurubată în perete sau în ușă servind drept cuier. 14 Fiecare din brațele cuierului. 15 (În casele țărănești; pex) Cuier de perete. 16 (Pfm; îe) A-și pune pofta-n ~ A renunța la un lucru mult dorit. 17 (Reg; adesea lpl) Zăvor de lemn. 18 Bucată de lemn înfiptă în ușă drept clanță. 19 (Reg; îs) -ul capătului, ~ie la capete, ~ele de la capul osiilor, ~ul de bleah, ~ul de carâmb, ~ele de la răscoale Cuiele (2) care țin fixă roata carului. 20 (Mol; la car; îs) ~ prin dric(uri) Cui (2) care unește piscul cu inima și cu vârtejul carului. 21 (Mun; la car; îs) ~ din inima (sau din inimoiul căruței sau carului, ~ul inimii) Cui (2) care trece prin dricuri. 22 (Reg; la car; îs) ~ din urechi Cui (2) care trece prin urechile proțapului și prin pisc. 23 (La căruțe) Cui (2) bătut la capătul oiștei, de care se leagă opritorile. 24 (Reg; la jug; îs) ~ul jugului, ~ul din (la, prin) jug, ~ul japiței, ~ul grindeiului Cui (2) care intră prin gaura japiței, a proțapului, prin cea din ceafa jugului și prin proțap și care, de obicei, rămâne totdeauna la jug. 25 (La jug) Resteu. 26 (Reg; la cârcea; îs) ~ul lopățelei Cuiul (2) care se varsă la capătul din stânga al lopățelei cârcelei. 27 (Reg; la plug; îs) ~ul potângului Cui (2) care apucă potângul plugului. 28 (La grapă; îs) ~ele grapei Dinții grapei. 29 (La războiul de țesut) Cui (2) care se vâră într-una din găurile lopățicei spre a împiedica sulul de a se da înapoi. 30 (La vârtelniță) Fiecare din cele patru fofeze de la capetele răscrucilor. 31 (Reg; îs) ~ele alergătoarei Cuiele (2) care trec prin capetele celor două fofeze și prin capătul de sus al răzimătoarei alergătoarei. 32 (Reg; îs) ~ de scară sau ~ul scării Fuscel. 33 (Reg; îs) ~ele fagurului Cele câteva rânduri de bețe pe care se clădesc fagurii. 34 (Reg; la masa dulgherului; îs) ~ul șurubului Răsucitorul. 35 (Pop; la vioară) Cheie ce întinde coarda. 36 (Reg; la case țărănești) Fiecare din parii, în jurul cărora se împletesc nuielele pe care se lipește humă, obținându-se astfel pereții casei. 37 (Reg; îcs) De-a ~ul (sau ~u) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 38 (Reg) Pahar mic. 39 (Reg) Țoi. 40 (Reg; fig; ned) Boală cu junghiuri. 41 (Pfm; îe) A avea ~e la inimă A avea crampe la stomac. 42 (Iht; reg) Porcușor. 43 (Pop; îs) ~ul lui Pepelea Drept al cuiva care, permițând o interpretare abuzivă, aduce neplăceri altcuiva.

CUI, cuie, s. n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.

CUI, cuie, s. n. 1. Mică piesă cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se leagă sau se fixează două sau mai multe părți între ele, care se bate în lemn sau în zid pentru a servi ca suport etc. Mi-oi cumpăra... o mînă de cuie. CAMILAR, N. I 166. Înfipse repede luminarea într-un cui de pe colțu lăzii. BUJOR, S. 110. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă. Cui pe cui scoate sau cui cu cui se scoate = o suferință face să se uite cea dinainte. ◊ (Familiar) A face (sau a tăia) cuie = a dîrdîi de frig. O să vă pui să faceți nițele cuie, clănțănindu-vă dinții. ISPIRESCU, L. 323. ♦ (Mai ales în legătură cu verbele «a pune», «a atîrna») Cuier simplu de perete. Își puse în cui, paltonul ud. EMINESCU, N. 35. Bătrînul Dan desprinde un paloș vechi din cui. ALECSANDRI, P. A. 163. ◊ Cuiul lui, Pepelea = cui pe care Pepelea (personaj din basmele! populare) îl poseda în casa altuia și care-i servea drept, pretext ca să intre în casa aceluia de cîte ori voia; fig., drept pe care și-l creează cineva pe baze șubrede, pentru a stingheri pe altul. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la un lucru mult dorit. Ba cît despre fata lui Papură-împărat, pune-ți pofta în cui. ALECSANDRI, T. 396. 2. Nume dat mai multor piese de lemn sau de metal, (la car, la jug, la plug, la războiul de țesut etc.) asemănătoare ca formă cu cuiul (1). Scoase cuiul din capul osiei de dindărăt. ISPIRESCU, L. 226.

CUI ~e n. 1) Obiect de metal sau de lemn, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se fixează două piese împreună sau care se bate în perete, servind de cuier. ◊ A-și pune pofta-n ~ a renunța la ceva. 2) Piesă metalică asemănătoare cu acest obiect. ◊ ~ de siguranță știft de siguranță. ~ de bujie electrod central de aprindere. [Monosilabic] /<lat. cuneus

cuĭ n., pl. cuĭe (lat. cúneus, it. cógno, pv. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. unho. V. cuneiform). Bucățică de metal orĭ de lemn care se înfige în lemn orĭ în zid ca să fixezĭ orĭ să atîrnĭ ceva. Fig. Necaz mare: am un cuĭ la inimă. Lucru care atrage atențiunea: cuĭu expozițiuniĭ franceze de la 1889 a fost turnu Eiffel. Cuĭu luĭ Pepelea, cuĭ pe care Pepelea îl avea în casa pe care o dăruise altuĭa și la care venea pe la mezu nopțiĭ ca să-șĭ atîrne haĭna și, pin urnare, nu-l lăsa să doarmă. De aicĭ vorba de ferește-te de cuĭ străin în casă. Cuĭ de rufe, prinzătoare de rufe. V. prinzătoare.

cene pir vz cine

cin³ pin vz cine

cine [At: COD. VOR. 39/4 / V: (înv) cene, cire, cere / E: lat quene (=quem)] 1 pin Înlocuiește, în propoziții interogative, numele subiectului așteptat ca răspuns la întrebare. 2 pin (Fam; îe) ~ dracu (sau naiba, amar, păcatele etc.) Exprimă mirare. 3 pin (Îae) Exprimă ciudă. 4 pin (Îae) Exprimă necaz. 5 pin (Îae) Exprimă indignare. 6 pin (Îae) Exprimă nerăbdare. 7-9 pin (Îe) ~ (mai) știe când? (sau cum? unde?) Exprimă imposibilitatea precizării timpului, modului, locului de desfășurare a acțiunii Vz habar n-am. 10-11 pin (Îae) Ceva (cineva) deosebit. 12-13 pin (Îae) Ceva (cineva) neprevăzut. 14-15 pin (Fam; urmat de a fi) Ce fel de om. 16 prl Cel ce. 17 prl (Îe) Are (sau n-are) ~ ori este (sau nu este) ~ (nu) există persoană care... 18 prl (Cu valoare nehotărâtă) Indică ființele sau lucrurile luate în parte dintr-un grup sau dintr-o categorie Si: fiecare, oricine, oricare. 19 prl (Înv; îlav) ~ încotro Care încotro. 20 prl (Cu valoare nehotărâtă și în enumerări; îcs) ~ și ~ Unul și altul. 21 prl (Rar; îcs) ~ pe ~ Care pe care. 22 s (Nob) Cineva (fără importanță). corectat(ă)

cire pin vz cine corectat(ă)

cunun sn vz cui

CINE pron. 1. (Pronume interogativ) Cuvînt care servește pentru a întreba despre o persoană necunoscută sau neamintită în cursul vorbirii: a) (în întrebări directe) Cine-mi iese înainte? Cine-mi luminează pragul? Este inima fierbinte-Este dorul meu, pribeagul CERNA, P. 139. Cine-i acolo?...-Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. Cine ești? de unde ești? ALECSANDRI, P. II 11. Și cine l-a fermecat?... Mîndrulița lui din sat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ◊ (În întrebări retorice) Cine-i ca ea? Frumoasă ca ea, cine? COȘBUC, P. II 215. Cine e nerod să ardă tn cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Cine (mai) știe?! = (pornindu-se de la întrebare s-a ajuns la ideea de imposibilitate a precizării, apoi la negație) nu știu, n-am idee. O să plouă azi?- Cine știe?! Cine știe ce (sau cine, unde etc.) = (cu sens nehotărît) Mai știi... Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo. ISPIRESCU, L. 13. A avut parte cine știe ce alt drumeț mai înțelept de patul cel curat. CARAGIALE, O. I 336. Cum să ia omul ista, la drum, cu vorba și cînd se trezește, cine știe unde a ajuns. CREANGĂ, P. 119. (Cu nuanță de superlativ) Tot satul îl cinstea și îl asculta ca pe cine știe cine. ISPIRESCU, L. 98; b) (În întrebări indirecte) Nu știu cine te-a îndreptat la casa mea, că știu că ești berechet bun. CREANGĂ, P. 162. Ce-mi pasă a cui ești? – zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. Ieși, mîndruțo, pînă-n prag Și-mi arată cin’ ți-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ♦ (Mai ales în descrieri și amenințări) Ce fel (de om), cum. Tu nu știi cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. CREANGĂ, P. 8. 2. (Pronume relativ) Cel ce, acela care. Cu cine prinzi tu copiii...?-Cu cine pot, fa, cu cine pot. STANCU, 243. Bine a zis cine-a zis... CREANGĂ, P. 236. Cine-o vede, o zărește, Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I 29. Gurița ei, fagur dulce, Cingustă, nu se mai duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Are (sau n-are) cine sau este (ori nu este) cine (urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... Dacă mă vezi așa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. De-ar crăpa o dată să crape și harabagiul care v-au adus, c-atunci știu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească așa de des pe la tîrg. CREANGĂ, P. 110. 3. (Pronume nehotărît) Fiecare, oricine, oricare. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi. STANCU, D. 298. Zică cine ce va vrea. JARNÍK-BÎRSEANU, 359. – Formă gramaticală: gen.-dat. cui.

CINE¹ pron. interog. (se folosește pentru formularea unei întrebări) Care (anume)? ~ cântă? ~ vine? [G.-D. cui] /<lat. quene

CINE² pron. rel. (se folosește pentru a indica o persoană neidentificată) Cel care; cel ce. ~ știe carte are patru ochi. [G.-D. cui] /<lat. quene

cine pr. demonstrativ, cel ce: cine aleargă se poticnește; 2. interogativ: cine e acolo? [Lat. QUEM, amplificat cu acelaș sufix ca la mine, etc.].

cuiu n. 1. câpătâiu de fier ce se bagă în lemn, în pereți; 2. fig. necaz mare, suferință adâncă: unchiașul era cu cuiul la inimă ISP [Lat. CUNEUS].

céne, V. cine.

cíne pron. rel. și interog. (din cene, d. lat. quem-ne, quene. Cp. cu mine, tine, sine). Care (vorbind numaĭ de persoane): Cine doarme ziŭa, flămînzește noaptea (Prov.) Cine e acolo?

cui³ s. n., pl. cuie (și: tocuri cui)

cui² pr. v. cine

+cui¹ (pop., fam.) adv. (beat ~)

cui² pr. v. cine

cui¹ s. n., pl. cuie

cui s. n., pl. cuie

cui, pl. cuie

+cine știe ce/cine loc. pr.

+nu știu cine² loc. s. m. și f. (un/o ~)

cine pr., g.-d. cui

cuiu, cuie.

CUI s. v. colț, fuscel, ic, măsea, pană, spiță, treaptă, țintă.

CUI s. 1. (înv.) găvozd. (A bătut un ~ în perete.) 2. cui cilindric v. știft; cui de siguranță v. splint; cui spintecat v. splint. 3. v. ciocâlteu.

cui s. v. COLȚ. FUSCEL. IC. MĂSEA. PANĂ. SPIȚĂ. TREAPTĂ. ȚINTĂ.

CUI s. 1. (înv.) găvozd. (A bătut un ~ în perete.) 2. (TEHN.) cui cilindric = spin, știft; cui de siguranță = splint. 3. (TEHN.) ciocîlteu, (Olt. și vestul Munt.) teglici. (~ la jug.)

CINE pron. 1. care. (~ vine cu mine?) 2. v. oricine.

CINE pron. 1. care. (~ vine cu mine?) 2. fiecare, fiecine, oricare, oricine, orișicare, orișicine, (înv. și pop.) care, (pop.) fieșcare, fieșcine, fitecine, (înv. și reg.) careși, cineși, (înv.) neștine, vericare, vericine. (Zică ~ ce va vrea.)

cui (cuie), s. n. – 1. Piesă mică turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, diblu. – 2. Crampon. – 3. Cuier, cîrlig. – 4. Înțepătură, junghi. – Istr. cuñu. Lat. cuneus (Pușcariu 433; Candrea-Dens., 426; REW 2396; DAR); cf. alb. kuń (Meyer 215; Philippide, II, 639), prov. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. cunho. – Der. cuier, s. n. (suport pe care se atîrnă obiecte de îmbrăcăminte); cuia, vb. (a fixa talpa la pantofi cu ținte de lemn); cuișor, s. n. (dim. al lui cui; cataramă; condiment alimentar aromat; plantă, Ribes aureum); cuișoare, s. f. pl. (nume dat mai multor plante ornamentale: Ribes aureum, Asclepias cornuti, Dianthus Carthusianorum, Dianthus chinensis, Caryophyllus aromaticus). Cf. încuia, descuia.

cine pron. inter. – 1. Introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un nume de persoană. – 2. Cel care (indică identitatea subiectului a două acțiuni conexe). – 3. Nimeni (în expresii ca n-are cine, cine știe ce, etc.). – 4. (Înv.) Fiecare (mai ales în compunere cu unde, cum, cît, încotro). – Mr. ține, istr. țire. Gen., dat (al, a) cui, acuz. pe cine. Lat. quem (Pușcariu 366; Candrea-Dens., 345; REW 6953; DAR); cu epenteza lui -ne, ca în sard. kini, calabr. chine, lec. cine (M. Ruffini, Cah. S. Pușcariu, I, 202), cf. și mine, tine, sine (Byhan, Jb., III, 7). Celelalte explicații par mai puțin probabile: lat. quisne (Philippide, Principii, 78; Pascu, I, 176); -ne ca în alb. unë „eu”, tinë „tu” (Pușcariu 366); lat. quem pronunțat quene (DAR). Gen. cui (din lat. cui) se folosește și cu sens absolut: „fiul cui” (cf. Eminescu: a cui-s, mamă?). Comp. cinescu, pron. (înv., fiecare, oricine), pare sing. analogic, format pe baza lui cinești, care ar putea fi o compunere bazată pe aceleași elemente ca neștine (DAR admite că cinești este rezultatul contaminării lui cineș cu fiește(care); Meyer-Lübke, Literaturblatt, VII, 150 și Philippide, ZRPh., XXXI, 360, îl explicau pe cinescu direct din lat. quisquis; cineși, pron. (înv., fiecare, oricare), ca același; cineva, pron. (o persoană indeterminată; o persoană importantă), ca și careva (pentru folosirea sa, cf. Sandfeld, Syntaxe, 210-2); fiecine (var. fieșicine, fieștecine), pron. (oricine, fiecare), ca fiecare; măcarcine, pron. (rar, oricine); neștine (var. înv. nescine), pron. (oricine), ca niscare; oarecine (var. oareșicine, oricine), pron. (oricare, fiecare), ca oarecare; vericine, pron. (oricare), ca vericare.

cui, cuie, s.n. – Pahar: „Un cui de horilcă” (Papahagi 1925; Apșa). Probabil in relație cu la expr. cui pe cui se scoate (argument frecvent invocat de persoanele mahmure pentru a se drege cu un pahar de alcool). – Lat. cuneus.

CUI, Cezar Antonovici (1835-1918), compozitor și critic muzical rus. Elev al lui Moniuszko și Balakirev. Membru al „Grupului celor cinci”. Opere, piese orchestrale, lucrări pentru pian și vioară, cvartete, lieduri și romanțe.

CUI (QUID) PRODEST? (lat.) cui (la ce) folosește? – Formulă folosită atunci când nu e clară intenția săvârșirii unui anumit act sau există îndoieli asupra oportunității acestuia.

BIS DAT, QUI CITO DAT (lat.) cine dă repede dă îndoit – Publius Syrus, „Sententiae”, 8. V. și La façon de donner vaut mieux que ce qu’on donne.

CHI VA PIANO, VA SANO (it.) cine merge încet, merge sigur – Expresia este echivalentă cu cea românească: „Cine merge încet, departe ajunge”.

CUI DOLET, MEMINIT (lat.) cine plătește își amintește – Cicero, „Pro Murena”, 20, 42.

PERPETUO VINCINT QUI UTITUR CLEMENTIA (lat.) cine iartă învinge întotdeauna – Balbus, „Sententiae”, 147.

QUI NIL POTEST SPERARE DESPERET NIHIL (lat.) cine nu are a spera nu are de ce despera – Seneca, „Medeea”, I, 163.

QUI UTITUR MENDACIIS HIC PASCIT VENTOS (lat.) cine se bizuie pe minciuni se hrănește cu vânt – În românește: cine seamănă minciună culege vânt.

SOLEM QUIS DICERE FALSUM AUDEAT (lat.) cine ar cuteza să spună că Soarele nu este adevărat? – Vergiliu, „Georgica”, I, 463-464. Evidențele nu pot fi contestate.

Chi va piano, va sano – (ital. „Cine merge încet, merge sănătos”, adică sigur) – E numai prima jumătate a unui foarte des folosit proverb italian, cealaltă parte întrebuințîndu-se mai rar: e chi va sano, va lontano (și cine merge sigur, ajunge departe). „Ce astăzi nu-i gata pe mîine s-o-mplini – / Cu-ncetul se face oțetul / Chi va piano, va sano...” (H. Heine, poemul Germania – o poveste de iarnă, cap. XV, v. 77-79). Aceeași idee a pasului bine măsurat o găsim exprimată în multe graiuri. Francezii, dintr-un vers al lui Racine din piesa Les plaideurs (act. I, sc. 1), au făcut zicătoarea: Qui veut voyager loin, ménage sa monture (Cine vrea să călătorească departe, își cruță animalul). Germanii spun: „Langsam, aber sicher” (încet, dar sigur), iar noi spunem: „Încet, încet, departe ajungi”. FOL.

Cui prodest? (lat. „Cui folosește? Cui servește?”). Expresie frecvent întrebuințată, în multiple împrejurări. De exemplu: se comite un act inexplicabil. Căutîndu-se dezlegarea sau autorul necunoscut, se pune întrebarea: cui i-a putut folosi? Cui prodest? (Vezi: „Quid prodest?”)

Cuiul lui Pepelea – Pepelea e un personaj comic din snoavele noastre populare, tipul poznașului isteț care, aidoma lui Păcală, făcînd pe prostul și neștiutorul, biciuiește apucături și năravuri. Vasile Alecsandri a scris piesele Arvinte și Pepelea și Sînziana și Pepelea, iar snoavele despre Pepelea au fost adunate în culegerea lui T. Pamfile „Firișoare de aur”. Cea mai cunoscută, de unde provine și expresia, este „Cuiul lui Pepelea”. Pepelea și-a vîndut casa lui Arvinte, păstrîndu-și numai un cui, bătut în peretele unei odăi, cu dreptul de a agăța acolo haina, căciula, etc. În felul acesta îi făcea vizite mereu, spre a se folosi de cuiul care era proprietatea sa. Așadar, „cuiul lui Pepelea” înseamnă pretextul născocit pentru a stingheri pe alții; motivul șubred invocat de cineva spre a se amesteca intempestiv și supărător în treburile altora. Victor lon Popa a scris și el o piesă pentru teatrul sătesc, intitulată Cuiul lui Pepelea. FOL.

cui, cuie s. n. 1. (tox.) acul seringii hipodermice folosite la administrarea unui drog prin injectare. 2. (tox.) țigară de marijuană. 3. (tox.) bilă de heroină. 4. țigară.

a bate un cui expr. (glum.) a fuma o țigară.

a face cuie expr. a-i fi foarte frig.

a face un cui expr. (tox.) a confecționa o țigară de marijuana.

a se face ladă de cuie expr. a-i fi foarte frig.

a trage un cui expr. (tox.) a fuma o țigară de marijuana.