fuduli vr [At: ALECSANDRI. T. 392 / Pzi: ~lesc / E: fudul] 1 A deveni fudul. (1). 2 (Urmat de determinări introduse prin pp „cu”) A se lăuda (peste măsură) cu cineva sau ceva Si: a se făli, a se împăuna, (fam) a se furlandisi.

FUDULI, fudulesc, vb. IV. Refl. A se făli, a se mîndri; a se împăuna. Văru-mieu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lîngă fata vornicului. CREANGĂ, A. 105. Aici nu e-n București, Cu cai să te fudulești. TEODORESCU, P. P. 507. ♦ A deveni fudul, a se socoti prea sus ca să mai aibă de-a face cu alții, a se îngîmfa. Nu vrei nici să vorbești cu mine? Te-ai prea fudulit! SBIERA, P. 3. Nu că adică m-am fudulit dintr-aceasta... ALECSANDRI, T. I 180.

A SE FUDULI mă ~esc intranz. 1) A deveni fudul. 2) A se ține mândru; a-și da aere; a se făli; a se mândri. /Din fudul

fudulì v. a se făli, a face paradă cu ceva.

fodul, ~ă a vz fudul

fudul, ~ă a [At: NEGRUZZI, S. I, 238 / V: (reg) fod~ / Pl: ~i (pop ~ui), ~e / E: tc fodul] 1 Îngâmfat. 2 Mândru (de înfățișarea și de hainele sale). 3 (Fam: gmț: îc) A fi ~ de-o ureche A fi surd. 4 (Pfm; irn; îe) A fi ~ la coate A fi rupt în coate.

FUDUL, -Ă, fuduli, -e, adj. Îngîmfat, închipuit, mîndru, încrezut, arogant. Ieri Leahul cel fudul... a spus cuvînt prea cutezător omului meu. SADOVEANU, O. VII 8. Am plecat de la unchiu-meu... boier fudul și grecoman. GALACTION, O. I 76. Alunaș cu creanga-n drum, Vezi bădița cel fudul. SEVASTOS, C. 181. ◊ Expr. (Glumeț) Fudul de-o ureche = surd. Moșneagul era cam fudul de-o ureche, dar nici baba nu stătea mai bine. DUNĂREANU, CH. 71. ◊ (Adverbial) Ghiță al Popii, «năzdrăvanul satului», își da pe ceafă pălăria cu cordele, și surîdea fudul pe sub mustață. VLAHUȚĂ, O. A. II 43.

FUDUL ~ă (~i, ~e) și substantival Care are o părere exagerată despre calitățile sale; plin de sine; încrezut; îngâmfat; înfumurat; falnic; mândru; măreț; semeț. /<turc. fudul

fudul a. 1. foarte mândru și desprețuitor de alții: boierul nu-i fudul ca alții AL.; 2. fanfaron, fulău: eu am omorît pe smei, zise țiganul fudul ISP. [Turc. FUDUL, lit. covârșitor, care întrece (în bine sau în rău)].

fodúl, fodol-, V. fudul.

fudúl, -ă adj., pl. m. uĭ și ulĭ (turc. fudul și fodul, arogant, d. ar. fudhul, care e prea mult; bg. fudul, sîrb. fodul). Mîndru de lucrurĭ zădarnice: calicu îmbrăcat e fudul. Fig. Iron. Surd: om fudul de o ureche. – Și fodul (sud).

fudulésc (mă) v. refl. (d. fudul. D. rom. vine rut. fudulitisĕa). Îs fudul, fac paradă de: acest calic se fudulește cu haĭna căpătată la pomană. – Și fodolesc (sud).

fuduli (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă fudulesc, 3 sg. se fudulește, imperf. 1 sg. mă fuduleam; conj. prez. 1 sg. să mă fudulesc, 3 să se fudulească; imper. 2 sg. afirm. fudulește-te; ger. fudulindu-mă

!fuduli (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se fudulește, imperf. 3 sg. se fudulea; conj. prez. 3 să se fudulească

fuduli vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fudulesc, imperf. 3 sg. fudulea; conj. prez. 3 sg. și pl. fudulească

fudul adj. m., pl. fuduli; f. fudulă, pl. fudule

fudul adj. m., pl. fuduli; f. fudulă, pl. fudule

fudul adj. m., pl. fuduli; f. sg. fudulă, pl. fudule

fudul, -dui.

FUDULI vb. 1. v. mândri. 2. v. îngâmfa.

FUDULI vb. 1. a se făli, a se lăuda, a se mîndri. 2. a se făli, a se grozăvi, a se infatua, a se împăuna, a se înfumura, a se îngîmfa, a se lăuda, a se mîndri, a se semeți, (rar) a se trufi, (înv. și pop.) a se mări, (pop.) a se păuni, (reg.) a se bîrzoia, a se făloși, a se marghioli, a se sfătoși, (reg. fam.) a se furlandisi, a se marțafoi, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (înv.) a se înălța, a se preaînălța, a se preamări, a se prearădica, a se ridica, (fam. fig.) a se înfoia, a se umfla, (arg.) a se șucări. (Nu te mai ~ atîta!)

FUDUL adj. v. îngâmfat.

FUDUL adj. grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngîmfat, megaloman, mîndru, orgolios, semeț, trufaș, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit.

Fudul ≠ modest

fudul (fudulă), adj. – Orgolios, mîndru, trufaș, încrezut. – Mr., megl. fudul. Tc. fodul (Șeineanu, II, 175; Lokotsch 613), cf. ngr. φουντούλης, alb. fodulj, bg. fudulin, sb. fodul, v. esp. fodolí (Eguilaz 399). – Der. fuduli, vb. refl. (a se mîndri, a se făli); fudulie, s. f. (orgoliu, mîndrie, îngîmfare; testicul de berbec); fudulache, s. m. (zăpăcit, aiurit). – Prin rom. se explică rut. fuduljia, fudelnyi și fudulyty sja (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 408; Berneker 282).