gurgoi sn [At: SEVASTOS, N. 85 / V: gâr~ / Pl: ~oaie / E: gurgui css] 1 Gurgui (1,3). 2 (Reg) Partea rotunjită, din față, a unei tălpi de sanie. 3 (Reg) Vârf de baston înfrumusețat cu crestături. 4 (Reg) Răspântie.

gârgoi sn vz gurgoi

gurgoi, (gurgui, gurgâi), s.n. – (reg.) 1. Vârful ascuțit al opincii: „La gurgâi cu floricele / Ți-om rădica până-n stele” (Bârlea, 1924, I: 120). 2. Partea încovoiată de la tălpile saniei; botul saniei (ALR, 1956: 359). 3. Vârf, culme. ♦ (top.) Hurgoi, deal în Vadu Izei și Valea Stejarului (din gurgoi, prin trecerea lui g la h, sub influența limbii ucrainene) (Vișovan, 2005). – Var. a lui gurgui (cf. lat. gurgulio „beregată”, DA, DEX) (MDA).

gurgoi, (gurgui, gurgâi), s.n. – 1. Vârful ascuțit al opincii: „La gurgâi cu floricele / Ți-om rădica până-n stele” (Bârlea 1924 I: 120). 2. Partea încovoiată de la tălpile saniei; botul saniei (ALR 1956: 359). 3. Vârf, culme. (top.) Gurguietu, munte în Botiza (Papahagi 1925). – Cf. lat. gurgulio „beregată” (DA, DEX); Gurgullus (Hasdeu).