laf sn [At: POLIZU / V: (reg) ~a sf, (îrg) leaf / Pl: ~uri / E: tc lâf] (Tcî; mpl) 1 Vorbă lipsită de temei: Si: (fam) palavră. 2 Glumă. 3 Fleac. 4 (Înv; îlv) A ședea (cu cineva) la -uri A pălăvrăgi. 5 (Înv; îe) A tăia frunză verde și ~uri A spune minciuni. 6 Lăudăroșenie. 7 (Îls) Tafa și ~a Discuție ușoară, fără subiecte serioase sau interesante Si: pălăvrăgeală.

LAF, lafuri, s. n. (Rar, mai ales la pl.) Fleacuri, palavre, taifas. Ședeam cu socru-meu la lafuri, după obiceiul de la țară, dinaintea unui borcan de vin. CARAGIALE, M. 11.

laf n. palavră, taifas: pe el îl chema să spuie lafuri și să-i facă giumbușuri CAR. [Turc. LAF]. V. talaf.

laf n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] laf, cuvînt, flecărie, fanfaronadă. V. talaf). Munt. Rar. Pl. Lavre și palavre, taclale, glume: îl chemă să-ĭ spuĭe lafurĭ și să-ĭ facă gĭumbușurĭ (Car. VR. 1909, 11, 209).

lafa sf vz laf

leaf² sn vz laf

laf (înv.) s. n., pl. lafuri

laf (rar) s. n., pl. lafuri

laf s. n., pl. lafuri

LAF s. v. fleac, nimic, palavră.

laf s. v. FLEAC. NIMIC. PALAVRĂ.

laf (lafuri), s. n. – Vorbărie, taifas. – Mr. lafe, megl. laf. Tc. laf (Roesler 587; Miklosich, Türk. Elem., II, 117; Berneker 683; Șeineanu, II, 232), cf. ngr. λάφα, alb. ljaf, bg., sb. laf. – Der. lafa, s. f. (trăncăneală; bagatelă, moft); lăfăi, vb. refl. (a o duce bine), pentru a cărui der. din laf cf. Philippide, II, 719 (după Cihac, II, 164, din sl. lĕgati „a zăcea”; după DAR, din mag. leffenni „a atîrna”; pentru Scriban, legat de slov. lîjhati „a hoinări”); lafagiu, s. m. (limbut, șarlatan).