mirare sf [At: PSALT. 218 / V: (reg) mier~ / Pl: ~rări / E: mira¹] 1 Nedumerire. 2 (Pex) Uimire. 3 (Îs) Semnul ~rării Semnul exclamării. 4-5 (Îljv) De-(a) ~ (În mod) surprinzător. 6 (Îvp; îlv) A-i fi (cuiva) de (sau a, de-a) ~ (sau de-a ~a) A se mira (1). 7 (Îe) N-ar fi de ~ să... E posibil să... 8 (Reg; îe) Nu-i ~ N-aveți de ce mulțumi. 9 (În construcții exclamative) Lucru neobișnuit. 10 (Înv) Minune (1). 11 (Înv) Admirație. 12 (Îla) (Vrednic) de ~ Care merită admirație Si: admirabil. 13 (Rar) Nehotărâre. 14 (Îvr) Neliniște. 15 (Rar) Curiozitate. 16 (Reg; pbl) Insultă.

MIRARE s. f. Faptul de a (se) mira; stare de uimire pricinuită de o impresie neașteptată; surprindere. Un copil salută. El pricepe. Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. Dar ce zgomot se aude?... Toți se iută cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I 87. ◊ Loc. adj. De mirare = uimitor, surprinzător; vrednic de admirație, de admirat. Nu știau ce să zică, pentru că în adevăr era și lucru de mirare! CREANGĂ, P. 229. Dar, cu slabele-ți mijloace, faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, M. 15. Avea o ținere-de-minte foarte de mirare. GORJAN, H. I 13. ◊ Expr. N-ar fi de mirare să... = ne putem aștepta să..., e posibil să... N-ar fi de mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase. C. PETRESCU, C. V. 131. N-ar fi de mirare să se ridice și cei de-aici. REBREANU, R. II 66. (Popular) Ar fi de-a mirarea sau a-i fi cuiva de-a mirare = a i se părea surprinzător, a fi surprins, mirat, nedumerit, uimit. Așa-i că vi-i de-a mirare? grăiește el rîzînd. SADOVEANU, O. VIII 189. Mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are ființă pe lume. CREANGĂ, P. 194. ♦ (Învechit și popular) Admirație. Tineret [ieșit din școlile Ardealului] cu mare curaj și mare iubire de neamul romînesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăției curate. RUSSO, O. 56. – Variantă: (regional) mierare (CREANGĂ, P. 66, RUSSO, S. 27) s. f.

mirare f. 1. surprindere cauzată de ceva neașteptat sau extraordinar; 2. admirațiune: noi venim mirarea noastră pe mormântu-ți a depune GR. AL. [V. mirà].

miráre f. Acțiunea de a te mira, surprindere cauzată de un lucru pe care nu ți-l explicĭ. Rar. Admirațiune.

MIRA², mirez, vb. I. Refl. (Înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.

a-mirare av vz mirare

miera v vz mira¹

mierare sf vz mirare

mira² [At: ALECSANDRI, ap. CADE / Pzi: mirez / E: fr mirer] (Frî) 1-2 vrtf A se privi ca într-o oglindă. 3 vi A se reflecta.

mira¹ [At: PSALT. HUR. 40^r/25 / V: (îrg) miera / E: ml mirari] 1 vr (Udp „de”, îvr, „pentru” sau de propoziții completive) A fi sau a rămâne nedumerit, surprins de ceva. 2 vr A găsi că ceva este curios, ciudat, de neînțeles Si: (înv) a se ciudi. 3 vr (Pex) A fî uimit, uluit. 4 vr (Dep; îe) Te miri cine (sau ce) Un oarecare. 5 vr (Îe) Te miri (sau, rar miră) ce (și mai nimic sau nimica, rar, nimica) Un lucru neînsemnat. 6 vr (Îlav) Te miri unde Undeva, cine știe unde. 7 vr (Îe) Te miri cum Nu se știe cum, fară voie. 8 vi (Rar, îe) Te miră de nu... Cine știe dacă nu... 9 vt A uimi. 10 vi (Udp „de”) A manifesta admirație Si: a se minuna (6). 11 vr (Îvp; urmat de determinări care arată cauza acțiunii) A se întreba. 12 vr (Înv) A fi neliniștit Si: a se frământa, a se zbuciuma. 13 vr (Înv) A-i fi teamă. 14 vr (Îrg) A privi cu atenție Si: a cerceta. 15 vr (Reg; spc; d. femei însărcinate) A se uita cu insistență la ființe diforme, riscând, potrivit unei superstiții, să nască copii diformi. 16 vr (Trs, udp „de” sau „după”) A se îngriji de cineva sau de ceva.

A-MIRARE(A) (de-~) loc. adv. 👉 MIRARE.

MIRA², mirez, vb. I. Refl. (Franțuzism înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.

MIERA vb. I v. mira.

MIERARE s. f. v. mirare.

MIRA², mirez, vb. I. Refl. (Franțuzism învechit) A se privi în oglindă. Baba cochetă și sulemenită se mirează în oglinda rîurilor înghețate. ALECSANDRI, la CADE.

MIRA¹, mir, vb. I. 1. Refl. A fi surprins, nedumerit, uimit (de ceva), a găsi că ceva e curios, ciudat, de neînțeles. Ce te miri?... Sînt bătrîn. M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I 260. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? EMINESCU, O. I 151. Ați auzit negreșit vorbind de mine? – Ba... niciodată! – Mă mir. ALECSANDRI, T. I 284. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir, cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, 29. ◊ Expr. Te miri cine (cu valoare de substantiv) = un oarecare (lipsit de importanță), oricine, cine știe cine. Nu e Mirteanu omul de care își bate joc te miri cine. La TDRG. Te miri (sau miră) ce (și mai nimica) (cu valoare de substantiv) = nimica toată,; cine știe ce, lucru mărunt. Inimă slabă, așa ca să se clatine și să se-nduioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa. VLAHUȚĂ, O. A. 138. Lui îi da, te miri ce. ISPIRESCU, L. 338. (În forma regională miera) Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I 79. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu, să nu-ți dai în petec. HOGAȘ, DR. II 1. (În forma regională miera) Mă mieram eu să nu se îngrijească biata babă de mine. CREANGĂ, P. 133. Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = e normal să... 2. Tranz. A surprinde pe cineva, a-l face să se minuneze, să rămînă uimit. Rochia ei de mireasă mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III 17. 3. Refl. A nu se dumiri, a fi curios să știe, să afle, să înțeleagă ceva, a se întreba. O întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir – ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte. PANN, P. V. III 45. Mă miram ce-mi place mie... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. – Variantă: (regional) miera vb. I.

A SE MIRA¹ mă mir intranz. A fi cuprins de admirație; a rămâne profund impresionat; a se uimi; a se minuna. * Te miri unde în orice loc; oriunde. Te miri cine un om întâmplător; oricine. Te miri ce o cantitate neînsemnată; foarte puțin. /<lat. mirari

A MIRA mir tranz. A face să se mire; a uimi; a minuna. /<lat. mirari

A SE MIRA² mă ~ez intranz. înv. A se privi (îndelung) în oglindă; a se oglindi. /<fr. mirer

mirà v. 1. a fi surprins de ceva neașteptat, extraordinar: el se miră de tot ce vede; 2. a nu ști, a nu fi sigur: te miri ce i s’a întâmplat, te miri de va veni; te miri ce, mai nimic. [Lat. MIRARI].

mirà v. (poetic) a se oglindi: ea se mirează ’n splendid soare AL. (= fr. mirer).

mĭer (mă) v. refl. V. mir.

4) mir (mă), a -á v. refl. (lat. mirari și mirare, a se mira [devenit reflexiv după vsl. čuditi sen]; it. mirare, pv. cat. sp. pg. mirar, fr. mirer, a privi. V. ad-mir, minune). Îs surprins, nu pricep cauza, simt mirare: mă mir că vine, mă mir de averea luĭ. Admir, îs uimit: toțĭ s’aŭ uimit de vitejia luĭ. Îs nedumerit, nu’nțeleg: se mira ce să facă (Vechĭ). Mă miram eŭ! exclamațiune ironică egală cu „m’aș fi mirat și eŭ dacă”: Cutare n’a reușit. Mă miram eŭ (adică: m’aș fi mirat dac’ar fi reușit)! Te mirĭ cine, un om oare-care, orĭ-cine, cine știe ce om neînsemnat. Te mirĭ ce, nimica, maĭ nimica, puțin: aceștĭ oamenĭ trăĭesc cu te mirĭ ce. Se zice, ironic și te mirĭ ce și maĭ nimica, de ex.: știe și el carte te mirĭ ce și maĭ nimica (= e un ignorant). – Ferește-te de a zice: asta mă miră (după fr. cela m’étonne) îld. mă mir de asta. – În est mă mĭer, se mĭară.

*miréz (mă) v. refl. (după fr. se mirer, a te uĭta în oglindă. V. mă mir). Al. (Latina Gintă). Mă uĭt, mă oglindesc.

mirare s. f., g.-d. art. mirării; pl. mirări

mirare s. f., g.-d. art. mirării; pl. mirări

mirare s. f., g.-d. art. mirării; pl. mirări

+mira² (a se ~) (a fi surprins) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă mir, 3 se miră; conj. prez. 1 sg. să mă mir, 3 să se mire; imper. 2 sg. afirm. miră-te; ger. mirându-mă

mira¹ (a ~) (a uimi) vb., ind. prez. 3 (mă etc.) miră, imperf. 3 pl. mirau; conj. prez. 3 să [îl/să-l etc.] mire

mira³ (a se ~) (a se oglindi) (înv.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă mirez, 3 se mirează; conj. prez. 1 sg. să mă mirez, 3 să se mireze; imper. 2 sg. afirm. mirează-te; ger. mirându-mă

+te miri când (fam.) loc. adv. (Va veni ~.)

+te miri cât/câtă/câți/câte (fam.) loc. pr. (N-a trecut te miri cât.)

+te miri cât (fam.) loc. adv. (N-a întârziat ~.)

+te miri cât/câtă/câți/câte (fam.) loc. adj. (N-a trecut te miri cât timp.)

+te miri ce (nimica toată) (fam.) loc. adj., loc. pr. (te miri ce moștenire; A primit ~.)

+te miri cine (un oarecare) (fam.) loc. pr., s. (A venit ~.)

+te miri cum (fam.) loc. adv.

+te miri unde (fam.) loc. adv.

mira¹ (a ~) (a uimi) vb., ind. prez. 3 miră

!mira² (a se ~) (a se oglindi) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 se mirează

mira (a se oglindi) vb., ind. prez. 1 sg. mirez, 3 sg. și pl. mirează

mira (a uimi) vb., ind. prez. 1 sg. mir, 3 sg. și pl. miră

MIRARE s. v. admirație, prețuire, stimă.

MIRARE s. nedumerire. (L-a cuprins ~.)

MIRARE s. nedumerire. (L-a cuprins ~.)

mirare s. v. ADMIRAȚIE. PREȚUIRE. STIMĂ.

MIRA vb. v. cutremura, încrâncena, înfiora, înfricoșa, îngrozi, înspăimânta, oglindi, proiecta, răsfrânge, reflecta, tremura, zgudui.

MIRA vb. a (se) nedumeri, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă ~ ce-mi spui; să nu te ~ dacă...)

MIRA vb. a (se) nedumeri, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă ~ ce-mi spui; să nu te ~ dacă...)

mira vb. v. CUTREMURA. ÎNCRÎNCENA. ÎNFIORA. ÎNFRICOȘA. ÎNGROZI. ÎNSPĂIMÎNTA. OGLINDI. PROIECTA. RĂSFRÎNGE. REFLECTA. TREMURA. ZGUDUI.

mira (mir, mirat), vb. refl. – 1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucișări cu sl. čuditi se (Pușcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicația lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moștenire”; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire).

Nil admirari (lat. Să nu te miri de nimic„) – Horațiu, Epistole (I, 6, 1). E povața pe care poetul o dădea, ca să poți fi și rămîne fericit. Aici admirari n-are nici sensul de ”a admira„, cum s-ar părea după asemănarea lui cu verbul românesc și nici sensul obișnuit al cuvîntului ”a te mira„, ci un înțeles mai complex. Fraza întreagă din această epistolă adresată lui Numicius ne lămurește: Nil admirari est prope una solague res quae possit facere beatum et servare (Să nu te lași uimit de nimic este aproape singurul mijloc care poate face pe om fericit și să-l mențină astfel). Adică: să nu te lași stăpînit de tulburare, covîrșit de emoții. Căci ”seninătatea, Numicius, e poate unicul drum ce duce la fericire și numai prin ea o poți păstra„. Horațiu s-a inspirat dintr-o maximă atribuită lui Pitagora și adoptată de mai mulți filozofi greci. E un principiu al fericirii, în sens moral, și ca atare îl folosește poetul latin. Uneori însă Nil admirari apare și cu înțelesul lui literal: ”să nu te miri" și atunci se referă la nepăsători, la indiferenți. LIT.

MIRARE s. f. Faptul de a (se) m i r a¹. 1. Nedumerire, surprindere; p. e x t. uimire, (rar) minune (3). Eu cunosc pre bine că tu ești fiiul său, tu mă aduci spre mirări, căci mi s[ă] pare a auzi însuși pre el vorovind (cca 1750). GCR, II, 83/12. Inimă, mă ia merare, Cum mai poți ave răbdare (a. 1785). CAT. MAN. I, 352. Au arătat a sa mirare prin tăcere, IST. CAROL XII, 73^v/3, cf. 15²/13. Numa rămíne cu totul uimit și zălud de o mierare ca aceaia ce altă dată. nu i să întîmplasă. BELDIMAN, N. P. I 55/20. Căpitanul . . . de mirare încrucindu-să au scăpat cuțitul din mînă. DRĂGHICI, R. 13/7. În loc de lapte, l-au învățat a mînca carne și pîine și el mînca de era o mirare și bucurie la ei. BĂRAC, T. 7/29. Astă vizită îmi pricinui mirare. NEGRUZZI, S. I, 50, cf. 221. Am plecat în aceeași zi, nesocotind toată primejdia, cu mirarea chiar a bărbaților de arme. BOLLIAC, ap. GHICA, A. 630, cf. ALEXANDRESCU, O. I, 301. Feluritele costume ale acestor popoare ne atraseră mai cu seamă mirarea. BOLINTINEANU, O. 289. Dar ce zgomot se aude?. . . Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I, 87. Mi-am găsit beleaua cu dihania cea de cucoș, zise boieriul cuprins de mierare. CREANGĂ, P. 66, cf. 186, 192, 213. Bătrînă cu destulă mirare a primit darul. CARAGIALE, O. II, 267. Frații mei rămaseră în mirare văzîndu-se față cu noi. ISPIRESCU, L. 303, cf. COȘBUC, P. II, 19. Îl întrerupse cu atîta mirare în voce, încît Oprișor se zăpăci o clipă. REBREANU, NUV. 316, cf. id. R. I, 268. Eram copil și mă miram de toate (nici acuma nu m-am vindecat de mirări). TEODOREANU, M. U. 118. Vînătorul înălță fruntea și privi pe fiica lui cu mirare. SADOVEANU, O. XI, 91, cf. XIV, 190. Abia își înăbușise un strigăt de mirare. STANCU, R. A. III, 337, cf. 142. Lumea-ntreagă stă-n mirare. ALECSANDRI, P. P. 173. Și-am să joc al dracului, De mirarea satului. MARIAN, SA. 21. M-am pus în mirare de el ce-o povestit, ALR II 2307/47. Cea mai mare mirare, din neștiință. ZANNE, P. VIII, 337. ◊ Fig. Au strigat de multă mirare Apele rîului și flacăra focului. DEȘLIU, G. 31. Semnul mirării = semnul exclamării, v. e x c l a m a r e. Jurnaliștii fac articoli fulgerători și plini de semnul mirării și al întrebării. FILIMON, O. I, 253. ◊ L o c. a d j. și a d v. De-(a) mirare = surprinzător; p. ext. uimitor. Era de mirare a prăvi arătarea și sămnu ca acela. NECULCE, L. 42, cf. GCR II, 112/10. Nu-i lucru de mirare, tată, că se găsesc oameni atît varvari de să închină la foc? DRĂGHICI, R. 75/24, cf. 84/30, 151/12. Un hura îl primi. . . și este de mierare, căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Oarecine îmi spunea C-a vîndut din întâmplare Și cu preț de mirare Un cal prost ce el avea. ALEXANDRESCU, O. 318. Mai de mierare încă e acest sfîrșit. IORGA, L. II, 541. Noi stăm sub mîna acestui comis Jder și doamnia sa ne învață lucruri de-a mirare, care nouă ne plac. SADOVEANU, O. XIII, 955. ◊ E x p r. (Învechit și popular) A-i fi (cuiva) de (sau a, de-a) mirare (sau de-a mirarea) = a se mira, a rămîne nedumerit, surprins. Mi-i de merare că n-ați văzut în gazetile Franției ajungerea noastră aice. KOGĂLNICEANU, S. 60. Împăratului i-a fost de-a mirarea văzînd că niște golani au asemenea îndrăzneală. CREANGĂ, P. 249, cf. 194, 218. Îl caută și-l ocrotește de mi-a fost de-a mirare. SADOVEANU, O. XIII, 682. Nu pricep cum ai pus mîna pe bani de la el. . . Asta mi-e a mirare. VORNIC, P. 68. N-ar fi de mirare să . . . = e posibil să . . . , ne putem aștepta să . . . N-ar fi de mirare să se ridice și cei de-aici. REBREANU, R. II, 66. N-ar fi de mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase. C. PETRESCU, C. V. 131. (Regional) Nu-i mirare! = n-aveți de ce mulțumi! COMAN, GL. ♦ (În construcții exclamative) Lucru neobișnuit, surprinzător, ciudat. Ce mirare, că nici unul n-are barbă. VĂCĂRESCUL, IST. 252. ♦ (Învechit) Minune (1). Pomeniți dudele lui ce feace, mirurile (mirările H) lui. PSALT. 218. 2. (Învechit) Admirație. Să făcu minune mare, care da celor ce vedea mirare și celor ce auziia umilință (a.1698). GCR I,319/26. Au făcut în fieștecare vreame atîtea prealuminate lucruri încît nu poate limbă de om să le povestească fără altă mai mare mirare. MOLNAR, RET. 6/10. Oricare din aceste frumuseți în parte, ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțămînt de mirare sau un fior de amor. NEGRUZZI, S. I, 44. Tineret cu mare curagiu și mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribejilor spectacolul frăției curate. RUSSO, S. 42. Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ți a depune. ALEXANDRESCU, M. 15. L o c. a d j. (Vrednic) de mirare = care merită admirație; de admirat, minunat, admirabil. Era foartea ascuțit la mintea și vreadnic de mirare. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/4. Cît de înaltă și vrednică de mirare și de laudă. MARCOVICI, D. 455/27. Pentru aceasta avem multe vrednice de mirare pilde. DRĂGHICI, R. 103/7. Avea. . . o ținere de minte foarte de mirare. GORJAN, H. I, 13/24, cf. IV, 37/9. Astă zădărnicie. , . Naște de multe ori fapte vestite și de mirare. CONACHI, P. 286. Dar cu slabele-ți mijloace, faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, M. 15. Harap Alb. . . venea în pasul calului aducînd cu sine pielea și capul cerbului. . . Uitîndu-se unii la alții, nu știau ce să zică, pentru că în adevăr era și lucru de mirare! CREANGĂ, P. 229, cf. 306. 3. (Rar) îndoială, cumpănă, nehotărîre. Nu să cade să te superi căci îți fac întrebare, Și la mirările mele căci îți cer dezlegare. PANN, E. III, 52/7. Să afla în mirare cu ce chip să-i bage înlăuntru, fiindcă. . . ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100/2. 4. (Învechit, rar) Neliniște, zbucium, frămîntare, teamă. Fugiră de la mormînt că era cuprinse de tremur și de mirare. N. TEST. (1 648), 63^v/29. 5. (Rar) Curiozitate. Deodată s-au îngrozit, iar apoi, viind în mirare, au alergat. . . ca să vadă ce era. DRĂGHICI, R. 165/31. Pentru curiozitate, adică pentru mirare, mă trimisă ea să mergi la dumneaei. GORJAN, H. IV, 130/15. 6. (Regional) „Vorbă de ocară”. (Coșbuc-Năsăud). COMAN, GL . – Pl.: (rar) mirări. – Și regional mierare s. f. – V. mira¹.

MIERA vb. I v. mira¹.

MIERÁRE s. f. v. mirare.

MIRA² vb. I. R e f l. (Franțuzism învechit) A se vedea, a se privi ca într-o oglindă. Baba cochetă și sulemenită se mirează în oglinda rîurilor. ALECSANDRI, ap. CADE. ◊ T r a n z. f a c t. O fantastică grădină Ce mirează flori de lotus în oglinda unui lac. id. ib. ♦ I n t r a n z. A se reflecta, a se răsfrînge. Și mirînd din apă vezi Cum la ochi ș-auz răzbate, Printre fum și prin scîntei, Trista voace de femei. ASACHI, S. L. I, 177. - Prez. ind.: mirez. – Din fr. mirer.

MIRA¹ vb. I. R e f l. 1. (De obicei urmat de propoziții completive sau de determinări introduse prin prep. „de” și, învechit, rar, „pentru”) A fi sau a rămîne nedumerit, surprins; a găsi că ceva este curios, ciudat, de neînțeles, (învechit) a s e c i u d i; p. e x t. a fi uimit, uluit. Aceia așea mirară-se. PSALT. HUR. 40^r/25. Frații miei, nu vă mirareți. COD. VOR. 160/19, cf. 158/22. Ne mirăm de răbdare lor (cca 1 550). GCR I, 1/24. Ucenicii... se mirară că cu muiarea grăiia. CORESI, EV. 153, cf. 62, 159, 223, id. L. 62/17, 389/11. Nu iaste a să mira că însuși satana să schimbă in chip a înger luminat (cca 1618). GCR I, 47/41, cf. HERODOT (1645), 488. Ucenicii să mirară de cuvintele lui. N. TEST. (1648), 54^v/17, cf. 103^r/14. Puteare i-au dat lui giudeț să facă. . . ce nu vă mirareț[i] de aceasta. MOLITVENIC (sec. XVII), 309. Mă mir de tine, au zis, pentru că adeverești asupra noastră ceale bune. AETHIOPICA, 36^v/4. Un lucru foarte de mierat. IST. AM. 13^r/3. Nu mă mier când văd tineri cari, cetind, nu pironescu nice o idee la celi cetite (a. 1825). CAT. MAN. II, 114. S-au mirat. . . văzînd grăunțile ca mărgăritariul. DRĂGHICI, R. 143/16. Mă mier că dumneta nu-mi scrii nimică. KOGĂLNICEANU, S. 106, cf. CONACHI P. 274. Azi hainile vechi au rămas un suvenir, de care ne mierăm cînd se mai ivește. RUSSO, S. 17, cf. 11, 60, 93. El o iubea și se mira că o iubește ca și în ziua cînd culese cea întâi dulce sărutare. NEGRUZZI, S. I, 21, cf. 73. Hei, bine zicea tata: La noi să nu te miri Nici cînd îi videa plopii dînd flori de trandafir. ALECSANDRI, T. II, 149, cf. JIPESCU, O. 23. Ea a doua zi se miră cum de firele sînt rupte. EMINESCU, O. I, 79, cf. IV, 120. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118, cf. 51, 127, 133, 135, 188. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico. CARAGIALE, O. II, 99. Se miră și nu știa ce să crează ochilor săi, băgînd de seamă că se schimbase. ISPIRESCU, L. 30, cf. 14, 17, 43. Mă hotărăsc a rămînea și în viitor din ceata acelora cari, cînd văd cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Ce te miri?. . . Sînt bătrîn! M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I, 260. Dacă această legendă. . . e povestea celor mai mulți, m-aș mera, scumpa mea cuconiță Liză, să fie și povestea vieții unei femei pentru care nici soarele n-a putut să apună. HOGAȘ, DR. II, 145. Cum se poate una ca asta? se miră părintele Dumitrache. SADOVEANU, O. VII, 297. Irena se miră că nu a fost întrebată, CAMIL PETRESCU, N. 130. Nastasia a clătinat capul, mirîndu-se de întrebarea asta. GALAN, Z. R. 36. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29, cf. 219, 275, 510, 513, MAT. FOLK. 1322, 1328. Mare-i satul, eu nu-ncăp, Mult mă mer eu ce le fac, Că nici pragu nu le calc. ȘEZ. I, 79. Dracul se miră de porumbe negre, Și pe el nu se vede, se zice cînd cineva rîde de greșelile altora și nu-și dă seama de ale sale. Cf. ZANNE, P. VI, 557, IV, 256, 386. ◊ L o c. a d j. (Rar) De mirat = surprinzător, uimitor, de mirare. De merat lucru esti di Mihai Vodă, domnu bătrîn, și cu ce minte . . . i-au stătut nărocul. . . tot împotrivă. NECULCE, L. 340. ◊ E x p r. Te miri cine (sau ce) = (depreciativ) un oarecare, oricine, oricare. Vorba era vorbă, la locul ei, și nu-l putea răpune te miri cine. CREANGĂ, ap. CADE. Cine știe dacă altfel n-ar fi lepădat răspunderea de la sine și aici, transcriind pe te miri ce ignorant diac cu pretenții de cronicar. IORGA, L, I 101. Te miri (sau, rar, miră) ce (și mai nimic sau nimica, rar, nimică) = un lucru neînsemnat, mărunt; un lucru lipsit de valoare, o nimica toată. Ai mai strîns ceva din banii birului? – Te miri ce și mai nimică, vorba ceea, că oamenii îs lipiți pămîntului. ALECSANDRI, T. 713. Într-o zi. . . îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. II, 164. Lasă, bade Ipate, lasă; nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Lui îi da te miră ce. ISPIRESCU, L. 338. Inimă slabă. . . să se-n- duioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa, VLAHUȚĂ, N. 138. Se mulțâmesc cu „te miri ce”, zic ei; o pîine și o ceapă li e destul. BRĂESCU, M. B. 114, cf. id. A. 162. Mahalaua aceasta. . . era o încîlcitură de cocioabe, cele mai multe fără acoperiș adevărat, ci cu cîrpituri din te miri ce, adunate parcă din gunoaie. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. Îi vorba că-i fată de gospodar și nu mă-ndur s-o dau cu te miri ce. SEVEASTOS, N. 45. În anul întîi. . . așteptam să văd zbîrnîială ca la șes; cînd colo ce să văd? te meri ce și mai nimică. ȘEZ. III, 180. (Cu o construcție amplificată) Trecea gîrla pe oameni în circă, te miră pe ce lucru de nimic. ISPIRESCU, U. 74. Ea era fiica împăratului Galbin, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. RETEGANUL, P. I, 34. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I, 79. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Cf. IORDAN, STIL. 287. (Rar) Te miră de nu . . . = cine știe dacă nu . . . De ținea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb. ISPIRESCU, L. 36. ♦ T r a n z. A provoca nedumerire, a surprinde; p. e x t. a uimi. Cu învățături. . . pre toți au luminat, în seamne și minuni pre mulți mirînd. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^v/27. Primirea D. B. mă miera. . . căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Rochia ei de mireasă. . . mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III, 17. Mă miră că tu le-ai uitat acestea așa de curînd. C. PETRESCU, C. V. 226. Și, de este deochiat De femeiă cu bărbat, Crape-i țîțele, Curgă-i laptele, Să mire noroadele, TEODORESCU, P. P. 372. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A manifesta admirație; a se minuna (3). Iară noi, fraților, să ne mirăm de credința cestui bolnav și cumu-l vindecă pre el Hristos. CORESI, EV. 59. Și să slăvim și mărim și ne mirăm prea bunului și meșterului Dumnezeu, cela ce adauge și întoarce toată lumea spre noire. id. ib. 87. Iară tribunii noaptea deaca-l luară . . . să mirară de nevoința lui și de. . . portul cel cinsteș a cuvîntului și omeniei. DOSOFTEI, ap. GCR I, 256/33. Să mira craiul și toți domnii leșești și lăuda de frumoasă țărămonia ce are beserica. NECULCE, L. 98. Așadar slăvește ceriul, rabdă a ta slăbiciune Și miră-te întru toate de înalta-nțelepciune. CONACHI, P. 288. Să ne-ngroape totodată, Să se mire lumea toată, C-a fost dragoste curată . . . Și de-ai, tăi, dragă, stricată, JARNIK-BÎRSEANU, D. 57. Cine-n ochi te-o vedea să se mire. GR. S. VI, 87. 3. (Învechit și popular, urmat de determinări sau de propoziții subordonate care precizează obiectul sau cauza acțiunii) A nu ști, a nu înțelege, a nu-și da seama, a se întreba. Că văzură orbul și știa că aș[a] au născut. Mira-se și pururea ispitiia să înțeleagă. CORESI, EV. 168. Cînd ne vor tîlni acei. . . vameși, cătră dînșii ni-om mira ce vom dzîce. DOSOFTEI, V. S. octombrie 96^v/3, cf. noiembrie 128^v/10. Iară Ureche logofătul numai ce să mira încătro să va duce, de urîtul lui Aron Vodă. N. COSTIN, l. 570. Mirîndu-se ce om este acela ce ară duminica, îndată au trimes . . . ca să-l găsească. NECULCE, ap. GCR II, 33/30. Craiul Laslău, văzîndu-să slab de oști și de puteri, și mierăndu-să cum va face, și cum va putea să stea înpotrivă a atîta mulțime . . . CANTEMIR, HR. 136. La aceste cereri s-au mirat boierii ce vor face. DIONISIE, C. 206. Au socotit să însămneză pe acest par și niște slove . . . dar să mira în ce limbă. DRĂGHICI, R. 130/7. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte, PANN, P. V. III, 451/23. Și-o întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I, 49. Cuculeț cu pene verzi. . . Mă mier iarna ce mînînci? ȘEZ. I, 290. Mă miram ce-mi place mie ... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. 4. (Învechit) A fi neliniștit, a se zbuciuma, a se frămîntă; a-i fi teamă, a se înspăimînta. Deaca s-au făcut zio, să mira și tremura cum va face să-l ascunză (a. 1675). GCR I, 222/15. Împăratul Moscului. . . oaste are multă, nu să miară de turci. NECULCE, L. 213. Gîndirea. . . se miră și se cutremură. MARCOVICI, C. 11/19. 5. (Învechit și regional) A cerceta cu privirea, a se uita (cu băgare de seamă și cu curiozitate), a privi (cu atenție). Mergînd în Verona. . . au început a să mira la casa craiascâ, socotind a fi o bisearică mare (a. 1799). GCR II, 169/19. Du-te și miră-te de mai plouă pe afară. Com. din POȘAGA-TURDA. Doi stau, Doi dau, Doi se miră, Doi se-nchină (îmblătitorii). GOROVEI, C. 4. ♦ S p e c. (Regional; despre femei însărcinate) A se uita cu insistență la ființe diforme (riscînd, potrivit unei credințe populare, să nască copii diformi) (Someș Guruslău-Zălau). Cf. MAT. DIALECT, I, 212. ♦ (Prin Transilv., urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A se îngriji de cineva sau de ceva, a avea grijă de . . . , a lua seama la. . . Mergi, Ioane, miră-te de oi. viciu, gl. Hai să ne mirăm după vaci. id. ib. – Prez. ind.: mir. – Și: (învechit și regional) mierá vb. I. – Lat. mirari.