STRĂNUT, strănuturi, s. n. Faptul de a strănuta; zgomot produs când cineva strănută. – Din strănuta (derivat regresiv).

strănut², ~ă smf, a [At: HEM 90 / V: (reg) ~ren~, stărn~ / Pl: ? / E: ml *sternutus] (Îvp) 1-2 (Cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.

strănut¹ sn [At: LB / V: (înv) ~răpn~, (reg) stărn~, ~ren~ / Pl: ~uri / E: drr strănuta] Eliminare cu zgomot, pe nas și pe gură, a aerului din plămâni, printr-un act reflex brusc și violent al mușchilor expiratori Si: strănutat (1), (înv) strănutare (1), strănutătură, (reg) străfig, străfigat¹.

STRĂNUT, strănuturi, s. n. Strănutat. – Din strănuta (derivat regresiv).

STRĂNUT², -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. Că eu, măre, m-oi turci Dacă voi mi-ți dărui Cu cincizeci de iepe roaibe... Cu dungi negre pe spinare Strănute de cîte-o nare. MAT. FOLK. 731.

STRĂNUT¹, strănuturi, s. n. Strănutat.

STRĂNUT², -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. – V. strănuta.

STRĂNUT¹, strănuturi, s. n. Strănutat. – Postverbal al lui strănuta.

STRĂNUT ~uri n. Zgomot spontan (răsunător), scurt și brusc, produs de cineva, când strănută. /v. a strănuta

strănut n. opintire subită și convulsivă a mușchilor respiratorii, în urma căreia aerul e alungat cu violență și cu sgomot prin nas și prin gură. [Abstras din strănutà].

2) strănút, -ă adj. V. stănut.

3) strănút, a -á v. intr. (lat. sternûtáre, a strănuta des, d. sternúere, a strănuta, it. starnutare și -tire, pv. sp. estornudar, fr. éternuer). Expir convulsiv și violent aeru pe nas și pe gură, cum se întîmplă cînd te gîdili în nas orĭ aĭ guturaĭ. – Și stărnut și strenut. V. străfig.

1) strănút n., pl. urĭ (d. strănut 3). Acțiunea de a strănuta.

sdrănuta v vz strănuta

stărnut², ~ă a vz strănut²

stărnut¹ sn vz strănut¹

stărnuta v vz strănuta

sternuta v vz strănuta

străhuna v vz strănuta

strămuta² v vz strănuta

strănuta vi [At: NECULCE, L. 113 / V: (îvp) stărn~, (înv) stern~, ~ren~ (reg) sdr~, stărmu~, ~ăhuna, ~ămu~, ~ăsia, ~ășuna, zdr~, zdrehuna / Pzi: strănut / E: sternutare] 1 (D. oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămâni, printr-un act reflex brusc și violent al mușchilor expiratori Si: (pop) a străfiga¹ (1), (reg) a prâsni², a zdrăvăna. 2 (Îvr) A vărsa pe gură. 3 (Reg; d. cai) A forăi (1).

străpnut sn vz strănut¹

strășuna² v vz strănuta

strenut², ~ă a, smf vz strănut²

strenut¹ sn vz strănut¹

strenuta v vz strănuta

zdrănuta v vz strănuta

zdrehuna¹ v vz strănuta

STRĂNUTA, strănut, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămîni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. Un țap... scutura din cap și strănuta disperat. HOGAȘ, M. N. 201. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. ◊ Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă, care provoacă strănutul. 2. (Rar, despre cai) A forăi. Caii au strănutat cu putere în iarbă, unii mai aproape, alții mai încolo, pe urmă s-au alinat, rămînînd neclintiți. SADOVEANU, F. J. 539.

A STRĂNUTA strănut intranz. A elimina brusc și cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămâni printr-o contracție involuntară a mușchilor expiratori. /<lat. sternutare

strănutà v. a da un strănut. [Lat. STERNUTARE].

stănút, -ă adj. (dintr’o răd. stan- cu -ut din cornut). Est. Cu botu alb (vorbind de vite): o tretină stănută pe bot (Btș.). – În sud strănut (după strănut 3), care ar veni d. sîrb. srnat, de coloarea căprioareĭ (GrS. 1937, 279).

stărnút, V. strănut 3.

strenút, V. strănut 3.

strănut s. n., pl. strănuturi

strănut s. n., pl. strănuturi

strănut s. n., pl. strănuturi

strănuta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. strănut, 2 sg. strănuți, 3 strănută; conj. prez. 1 sg. să strănut, 3 să strănute

strănuta (a ~) vb., ind. prez. 3 strănută

strănuta vb., ind. prez. 1 sg. strănut, 3 sg. și pl. strănută

STRĂNUT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. și Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.

STRĂNUT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. și Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.

STRĂNUTA vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pârșni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit și ~.)

STRĂNUTA vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pîrșni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit și ~.)

strănut (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.

strănuta (-t, -at), vb. – A elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură. – Var. stărnuta, strenuta. Mr. stărnut(are). Lat. sternūtāre (Meyer, Alb. St., IV, 120; Pascu, I, 161; REW 8250), cf. it. starnutare, (v. it. stranutare, sicil. stranutari, friul. stranudá), prov., cat., sp. estornudar, fr. éternuer. Lipsește în Trans. de V (ALR, I, 78). – Der. strănut (var. strănutat, strănutătură), s. f. (acțiunea de a strănuta, zgomotul produs).

strănut, strănută, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.