SUGRUMĂTURĂ, sugrumături, s. f. (Rar) Parte îngustă sau subțiată a unui lucru; loc în care se produce o îngustare sau o subțiere; gâtuitură, gâtuire. – Sugruma + suf. -ătură.

sugrumătură sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~ri / E: sugruma + -ătură] 1 (Ccr) Parte îngustă (sau subțiată) a unui obiect Si: gâtuire (3), gâtuitură (3). 2 Locul unde se produce o îngustare (sau o subțiere) Si: gâtuire (3), gâtuitură (1). 3 (Trs; Mar; spc) Partea mai îngustă care se află la mijlocul corpului albinei și care unește toracele cu abdomenul.

SUGRUMĂTURĂ, sugrumături, s. f. Parte îngustă sau subțiată a unui lucru; loc în care se produce o îngustare sau o subțiere; gâtuitură, gâtuire. – Sugruma + suf. -ătură.

SUGRUMĂTURĂ, sugrumături, s. f.. Partea îngustată sau subțiată a unor lucruri; locul unde se produce o îngustare sau o subțiere; gîtuitură.

SUGRUMĂTURĂ ~i f. 1) Partea cea mai îngustă sau mai subțire a unui lucru; locul unde ceva se îngustează sau se subțiază brusc; gâtuitură. 2) Rosătură, mai ales la gâtul unor animale, făcută de funie sau de lanț. /a (se) sugruma + suf. ~ătură

sugrumătură (rar) (desp. su-gru-) s. f., g.-d. art. sugrumăturii; pl. sugrumături

sugrumătură (rar) (su-gru-) s. f., g.-d. art. sugrumăturii; pl. sugrumături

sugrumătură s. f. (sil. -gru-), g.-d. art. sugrumăturii; pl. sugrumături

SUGRUMĂTURĂ s. 1. gâtuitură. (~ unei persoane.) 2. v. gâtuitură.

SUGRUMĂTURĂ s. v. gâtuire, strangulare, sugrumare.

SUGRUMĂTURĂ s. gîtuire, gîtuitură. (~ unui flacon.)

sugrumătură s. v. GÎTUIRE. STRANGULARE. SUGRUMARE.