înjurare sf [At: NEGRUZZI, S. I, 211 / Pl: ~rări / E: înjura] 1 Proferare a unor cuvinte injurioase Si: înjurat¹ (1). 2 (Rar) Ofensă verbală Si: înjurat¹ (2).

ÎNJURA, înjur, vb. I. Tranz., intranz. și refl., recipr. A rosti cuvinte injurioase sau de ocară la adresa cuiva; a (se) sudui. – Lat. injuriare.

înjura vitr [At: MOXA, 372/12 / Pzi: înjur / E: ml *Injuriare] 1-3 A(-și) spune cuvinte injurioase sau de ocară Si: a (se) sudui.

ÎNJURA, înjur, vb. I. Tranz., intranz. și refl. recipr. A spune cuvinte injurioase sau de ocară la adresa cuiva; a (se) sudui. – Lat. injuriare.

ÎNJURA, înjur, vb. I. Tranz. A adresa cuiva cuvinte de ocară; a sudui. V. ocărî. Acum stați adunați lîngă vatră... Înjurați domnii Și nu știți cum să vă plătiți dările. BENIUC, V. 24. Mulți inși trec iute pe lîngă butoiul meu înjurîndu-mă. CARAGIALE, O. I 79. Le legară mîinile la spate și tot înjurîndu-i mereu îi pornesc... spre Alba-Iulia. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Intranz. Dincoace, la ieșire, zbîrîie motorul unui camion, glasuri de căruțași înjurînd urît și gros. C. PETRESCU, A. 341. Bombănea printre dinți cuconul Fanache, înjurînd și clătinînd din cap. MIRONESCU, S. A. 24. În confuzia lui nu știu nici ce zice, nici ce face; se retrase înjurînd cu furie. BOLINTINEANU, O. 450. ♦ A vorbi de rău, a bîrfi.

A ÎNJURA înjur 1. intranz. A folosi în vorbire cuvinte necuviincioase (în forma unei imprecații); a sudui. 2. tranz. (persoane) A trata cu vorbe necuviincioase. /<lat. injurare

ÎNJURA vb. (ȚR, Trans. SE) A ocărî, a adresa cuvinte insultătoare. B: Cela ce va injura sau va vătama pre soli, acela iaste ca și furul. ÎNDREPTAREA LEGII. Și pre urmă ne-au făcut cîini și ne-au înjurat. E ante 1704, 14^v. Toți îl mustră și-l înjură și-l bleasteamă. MĂRG. 1747, 21^r: cf. LEX. 1683, 21^r; MĂRG 1691 20^v; ANTIM ; E 1717, 91^v; IM 1730, 16^r. C: Xant îl înjură și-l goni. E 1703, 136^v. // A: Și pe urmă înjurîndu-l. IM 1754, 10^v. Etimologie: lat. injuriare. Vezi și înjurat, înjurător. Cf. l i h ă i, t o i.

înjurà v. 1. a ofensa cu vorba; 2. a spune înjurături, a blestema. [Lat. INJURIARE].

înjúr, a -á v. tr. (d. jur). Vest. Suduĭ, insult pin cuvinte obscene.

înjurare (rar) s. f., g.-d. art. înjurării; pl. înjurări

înjurare (rar) s. f., g.-d. art. înjurării, pl. înjurări

înjurare s. f., g.-d. art. înjurării; pl. înjurări

înjura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înjur, 3 înjură; conj. prez. 1 sg. să înjur, 3 să înjure

înjura (a ~) vb., ind. prez. 3 înjură

înjura vb., ind. prez. 1 sg. înjur, 3 sg. și pl. înjură, perf. s. 1 sg. înjurai

ÎNJURARE s. v. înjurătură.

înjurare s. v. ÎNJURĂTURĂ.

ÎNJURA vb. a drăcui, a ocărî, (livr.) a invectiva, (înv. și pop.) a măscări, (pop.) a stropși, a sudui, (prin Ban.) a târtăi, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbăla, (înv. și pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi. (De ce îl ~ toată ziua?)

ÎNJURA vb. a drăcui, a ocărî, (livr.) a invectiva, (înv. și pop.) a măscări, (pop.) a stropși, a sudui, (prin Ban.) a tîrtăi, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbăla, (înv. și pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi. (De ce ~ toată ziua?)

A ÎNJURA a împărți urări de mamă, a înjura ca un birjar / ca la ușa cortului / de mama focului / de toți sfinții, a lua cu huideo, a se pizdui, a trece Dunărea pe cineva, a trimite (pe cineva) la origini, a trimite pe cineva la urmă.

a înjura ca un birjar / ca la ușa cortului / de mama focului / de toți sfinții expr. a înjura foarte urât.