țigănește [At: KLEIN, D. 443 / E: țigan + -ește] 1 av În felul țiganilor (1). 2 av În limba țigănească (1). 3 av (Îe) A cere ~ A cere cu stăruință. 4 av (Îe) A cinsti ~ A se cinsti la o petrecere, unul pe altul, la nesfârșit. 5 av (Îe) A mâna caii ~ A mâna caii în galop scurt. 6 s (Îe) Limba țigănească (1). 7 av (Trs; Mol) În felul dansului țigănesc. 8 av (Fig) Vulgar.

ȚIGĂNEȘTE adv. Ca țiganii, în felul țiganilor. ♦ În limba țigănească. Zmăul, cînd l-a auzit că vorbește țigănește, l-a izbit o dată de pămînt și s-a făcut bucăți. ȘEZ. I 226. ♦ (Substantivat) Limba țigănească. Începe iar să se necăjească cu ceilalți lăutari, pe țigănește. REBREANU, I. 17.

ȚIGĂNEȘTE adv. 1) În felul țiganilor; cum obișnuiesc țiganii; ca țiganii. 2) În limba țigănească. A vorbi ~. /țigan + suf. ~ește

țigănéște adv. Ca Țiganiĭ. Fig. Ordinar, trivial: a te jura țigănește.

ȚIGĂNI, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi îndelung. – Din țigan.

țigăni [At: ANON. CAR. / Pzi: ~nesc / E: țigan] 1 vr A cere ceva cu insistență (ca un țigan (1)). 2 vrr A se târgui îndelung, excesiv. 3 vt (Înv; c. i. obiectul cerut sau persoana de la care se cere ceva) A cere cu insistență. 4 vr A se comporta ca un țigan (1). 5 vt (Rar; dep) A numi pe cineva țigan (1).

ȚIGĂNI, țigănesc, vb. IV. Refl. A insista mult (și în mod dizgrațios) pentru a obține ceva; a cere ceva cu încăpățânare; p. ext. a se târgui, a se tocmi (mahalagește). – Din țigan.

ȚIGĂNI, țigănesc, vb. IV. Refl. A se tocmi mult, a se calici, a cere ceva cu insistență. Știi tu ce gîndesc și nu mă mai țigănesc. PANN, P. V. II 38.

A SE ȚIGĂNI mă ~esc intranz. pop. 1) A cere cu insistență și într-un mod sâcâitor (provocând repulsie). 2) A se târgui prea mult (pentru un lucru minor). /Din țigan

țigănì v. a se tocmi într’una: cât m’am țigănit cu ei AL.

2) țigănésc v. tr. Prefac în Țigan. V. refl. Neguțez (mă tocmesc) ca Țiganiĭ, pînă la plictiseală, ca să obțin un lucru: nu te maĭ țigăni pentru un franc!

țigănește (adesea peior.) adv.

țigănește adv.

țigănește adv.

țigăni (a se ~) (fam., adesea peior.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă țigănesc, 3 sg. se țigănește, imperf. 1 sg. mă țigăneam; conj. prez. 1 sg. să mă țigănesc, 3 să se țigănească; imper. 2 sg. afirm. țigănește-te; ger. țigănindu-mă corectat(ă)

!țigăni (a se ~) vb. refl, ind. prez. 3 sg. se țigănește, imperf. 3 sg. se țigănea; conj. prez. 3 să se țigănească

țigăni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țigănesc, imperf. 3 sg. țigănea; conj. prez. 3 sg. și pl. țigănească

țigănește v. învârtita.

țigăni, țigănesc, vb. refl. – A se târgui în mod insistent; a se certa, a căuta gâlceavă. – Din țigan (DEX, MDA).

țigăni, țigănesc v. r. 1. a insista în mod penibil și zgomotos pentru a obține ceva; a cere ceva cu insistență 2. a se târgui; a se tocmi în mod exagerat 3. a se comporta în mod necivilizat, zgomotos, strident