șutău¹ sn [At: FRÎNCU-CANDREA, M. 43 / V: (reg) șât~ / Pl: ~ri / E: ns cf ger Schutt, Schütte] (Min; Trs) 1 Suitoare. 2 Rostogol. 3 Despărțitură în suitoare, în formă de jgheab, prin care se transportă cărbunele sau minereul. 4 Loc pe unde se dă drumul minereului în jgheab.

șâtău¹ sn vz șutău¹

ȘUTĂU s. v. suitoare.

șutău s. v. SUITOARE.

șutău, șutăuri, s.n. (reg.) 1. trecere înclinată care face legătura între două nivele într-o mină; suitoare. 2. despărțitură în suitoare în formă de jgheab, prin care se transportă cărbunele sau minereul; locul unde se dă drumul minereului în jghiab.

șutău, s.n. – (reg.) Uscător de poame: „De-i șede până la toamnă, / Usca-m-oi ca și o poamă; / Ca o poamă pe șutău, / Mândruluț, de dorul tău” (Bârlea, 1924, II: 42). – Cf. șuteu.

șutău,-uri, s.n. – Uscător de poame: „De-i șede până la toamnă, / Usca-m-oi ca și o poamă; / Ca o poamă pe șutău, / Mândruluț, de dorul tău” (Bârlea 1924 II: 42). – Din magh. sűtõ „cuptor”.