bucium² s.n. (pop.) 1 Trunchi sau buștean (de arbore). ♦ Spec. Butuc de viță-de-vie. 2 Butuc (al roții carului). • pl. -e. /cf. bucium¹.

BUCIUM, com. în jud. Alba; 2.105 loc. (1991). Expl. de min. auroargentifere, cunoscute din epoca romană (sec. 2-3), pirită cupriferă și min. complexe. Important centru de cojocărit (cojoace și pieptare frumos ornamentate); bogat port popular. Pe terit. com. se află Detunatele. Turism.

BUCIUM subst. 1. – frecv. mold. (Dm 59; Ștef; Isp II²; Buciumau, Ieremia (Cat mold II; 17 A I 182); – zis și Bucim Candrea (16 A III 169 – 170). 2. Buciumaș (Glos); – St (17 B IV 184); – N. (Tut). 3. Bucimeti t. (17 B I 357). 4. Bucina b. (AO VII 34).