bucă sf [At: TETRAEV. (1574), 207 / Pl: buci / E: ml bucca] (Pop) 1 Obraz. 2 (Pan) Fiecare dintre cele două părți cărnoase ale șezutului Si: fesă, cur, fund.

bucă s.f. (pop.) 1 Fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului de la tîmplă în jos. ◊ Expr. A face buci = a se îngrășa. ♦ Ext. Botul animalelor. ♦ Fig. (reg.) Mîncare, îmbucare. Negăsind ursul nimic de bucă. (Pann). 2 Fiecare dintre cele două părți cărnoase din partea posterioară a corpului omenesc sau al vitelor; fesă. Să nu te superi că iau cureaua... și te ard peste buci (G. M. ZAMF.). • pl. -ci. /lat. bucca, ae „gură”.

BUCĂ subst., cf. și buc de cîlți. I. 1. Bucă (Dm; Olt; Sd XVI; Puc 28); – T. (Sur XXIV). 2. Buca b. (11-13 C I 25); – t. (Mus). 3. Bucan, A., act. V. și Bucur. II. Din plur. buci: 1. Búcea (RI VI 263; 17 B III 147; Moț); Búcia (Sd VII 319 mold). 2. Bucel și Búcea, fam., ard. (Paș). 3. Buceș și Bucești ss.; Bucescu, Onașco, 1623 (RI II 143). 4. Bucică, poreclă dată pentru obraji rotunzi (Sc); – pan (RI XII 22); Bucicani s. 5. Bucil/ă (17 B I 356; RI XIV 162); -ești (Cat mold II).