fin¹, ~ă a [At: ODOBESCU, S. II, 190 / Pl: ~i, ~e / E: fr fin] 1 Care este foarte mic. 2 Delicat. 3 (D. țesături) Foarte subțire (și străveziu). 4 De (cea mai) bună calitate (în ce privește materialul și execuția). 5 (Rar; d. metale) Pur. 6 (Fig; d. gânduri, idei) Subtil. 7 (Fig; d. gânduri, idei) Ingenios. 8 (D. organe de simț sau simțuri) Care percepe cele mai mici nuanțe Si: ager, sensibil. 9 (D. zâmbet) Abia perceptibil. 10 (D. oameni) Manierat. 11 (D. oameni) Elegant.

FIN subst. I. 1. -a: Fina b., 1492 (Glos). 2. Finic, B. (Met 303) și – popa (Sd V 536), diminutiv < fin, sau < subst. finic (smochin). 3. Finuț, Ion, ard. 4. + -iș: Finiș, -el ss. 5. Cu h < f Hină țig. (16 B II 2); Hine, Fătul, mold., 1618 (BCI IV 204). II. Tema fin- poate fi și de alte origini. A. 1.+ -at ca în similarele Fiiat, Fărtat: Final (AO X 129;16 B VI 339). 2. Cu h < f: Hinat, vlah din Serbia (Arh Ist III 85); -a, baltă (Cat); Hinateștii (ib.); Hinătești s., 1388 (Ț-Rom 46) = Hinotești (16 B I 5), forme ce par a se referi la satul actual Inotești. 3.+ -ov: Hinova insula pe Dunăre. B. 1. +-că: Fincă (17 B I 86); Fiincă, olt. (RI VI 263); Fincu, Ioan (IO 47). 2. + -ciu: Finciu s. 3. Cf. Finchi, morar (Băl III). 4. -ogea: Finog, țig. (16 B II 277); Finogea, D. (Puc).