mușină sf [At: PSALT. 221 / Pl: ~ni și (îrg) ~ne / E: cf pn muszyna] (Ent) 1 (Înv) Țânțar (Culex). 2 (Înv) Muscă (1) înțepătoare Si: mușiniță (4), mușiță (2). 3-4 (Îrg) Mușiță (2, 8-9). 5 Molie (1). 6 (Reg) Viermănar (Sarcophaga carnaris).

MUȘINĂ s. f. (Mold.) 1. Țînțar. Vor cădea-n timpuri goale și mîncate de mușini, de păsări, de gadini spurcate. DOSOFTEI, PS. Era locul plin de viespi și tăuni și țînțari și mușine. DOSOFTEI, VS. 2. Grămăjoară de ouă depuse de unele muște. Ca la Endor pologi să dzacă, Muștile mușini într-înșii să facă. DOSOFTEI, PS. Etimologie: cf. pol. muszyna.

múșină f., pl. e și ĭ (rudă cu mușiță). Vechĭ. Țînțar saŭ un fel de țînțar. Mușiță (oŭă de muscă).

mușăță sf vz mușiță

múșiță f., pl. e (vsl. sîrb. bg. mušica, dim. d. muha, muscă). Vechĭ. Țînțar. Azĭ. Col. Oŭă de muscă depuse pe carne. Carnea a făcut mușiță, și-aŭ depus muștele oŭăle pe ĭa. – Și mușină, pl. ĭ și e (Dos.).

MUȘINĂ s. v. molie, țânțar.

mușină s. v. MOLIE. ȚÎNȚAR.

mușină, mușini, s.f. (reg.) 1. țânțar; muscă. 2. mușiță. 3. molie. 4. viermănar.