mărădui vi [At: (a. 1753), ap. DR. IV, 1084 / V: ~rad~, ~di, mered~, rămădi / Pzi: ~esc / E: mg marad] (Trs) 1 (Înv) A rămâne moștenitor. 2 (Trs) A rămâne în urmă. 3 (Trs) A întârzia.

măradui v vz mărădui

mărădi v vz mărădui

meredui² v vz mărădui

rămădi v vz mărădui

MĂRĂDUI vb. v. moșteni.

mărădui vb. v. MOȘTENI.

MĂRĂDUÍ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Învechit, Transilv.) A rămîne moștenitor, a fi urmaș. De să va strica [cartea], s-o arăstuiască la cine a mărâdui din el, ca să o togmască (a. 1 753). ap. DR. IV, 1 084. Cine va măradui a sămînții dintr-înuși să fie slobozi a o da [cartea] la care besereca va mai trebui (a. 1 767). IORGA, S. D. XVII, 23. De va muri popa Ioan și vor mărădi din feciori. . ., să fie în brănca lor (a. 1 797). id. ib. XVIII, 46, cf. ap. KLEIN, D. 143. 2. (Prin Transilv.) A rămîne (în urmă) ; a întîrzia. Cf. CV 1949, nr. 3, 35, LEXIC REG. 71. - Prez. ind.: mărâduiesc. – Și: mărădi, măradui, meredui (RĂDULESCU-CODIN), rămădi (DR. IV, 1 557) vb. IV. – Din magh. marad. – Rămădi, probabil sub influența lui rămîne.

MĂRADUÍ vb. IV v. mărădui.

MĂRĂDÍ vb. IV v. mărădui.

MEREDUͲ vb. IV v. mărădui.