STÎMPĂRARE s. f. (Învechit și popular) Faptul de a (se) stîmpăra. 1. Potolire, liniștire, alinare (a unui sentiment, a unei senzații fiziologice, a unei stări sufletești). Simțeau în sine un dor mai înalt pentru stîmpărarea căruia nu cruțau nici o jertfă. ȘEZ. XII 97. 2. Odihnă, pace, liniște; astîmpăr. Dar tu cum n-ai stîmpărare? Eu sînt frumos de mirare Și tot nu vorbesc nimic. ALEXANDRESCU, M. 284. ◊ Loc. adv. Fără stîmpărare = neîncetat, neîntrerupt, într-una. Am un lucru tare. Umblă fără stîmpărare; Ce nu știi tu, el te-nvață... (Ceasul). ȘEZ. XIII 16.

stâmpărare, stâmpărări, s.f. – Alinare, potolire, domolire: „Că horile-s stâmpărare / La omu’ cu supăr mare” (Calendar, 1980: 52). – Cf. astâmpărare (MDA) < astâmpara (< lat. *ex-temperare).

stâmpărare, stâmpărări, s.f. – Alinare, potolire, domolire: „Că horile-s stâmpărare / La omu’ cu supăr mare” (Calendar 1980: 52). – Lat. *ex-temperare.