vălaș¹ sn [At: DR. III, 806 / Pl: ~i / E: val¹ + -aș] (Reg) Piuar.

VĂLAȘ s.n. (Criș.) Obicei. Aștaptă să li să dea rîndul și vălașul și gîndesc astăzi sau mîine cu<m> să vor înturna înapoi. MOL. 1695, 58^v. Etimologie: magh. vallás „credință, religie”. Cf. socaș, sucă, sucluitură, zacon (2).

vălaș, vălașuri, s.n. – (reg.) Răspuns: „Înapoi n-om înturna / Până ni-a veni vălaș, / Că urâtu-i în sălaș” (Bârlea, 1924: 87). (Trans., Maram.). – Din magh. válasz „răspuns, replică” (MDA).

vălaș, -uri, s.n. – Răspuns: „Înapoi n-om înturna / Până ni-a veni vălaș, / Că urâtu-i în sălaș” (Bârlea 1924: 87). – Din magh. válasz „răspuns, replică”.