SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE)

§268. Semnele citării sau ghilimelele („...” ori «...») sunt semne grafice care se întrebuințează atunci când reproducem întocmai un text spus sau scris de cineva.

§269. Semnele citării se pun la începutul și sfârșitul unei citări, închizând vorbirea directă:

A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate înghețat. Abia putu să zică: [„] Leano, foc că mor[”] și îi întinse un bănuț de aur, închizând ochii. DELAVRANCEA, H. T. 36.

În această situație se disting mai multe cazuri de folosire a ghilimelelor, după cum propoziția pe care o anunță e așezată la sfârșitul, la începutul sau înăuntrul vorbirii directe.

a) Când reproducerea merge în continuarea cuvintelor care o anunță, ea este precedată de două puncte și începe cu majusculă (vezi Scrierea cu litere majuscule, § 152).

Când după vorbirea directă se pune punct, semnele citării pot sta atât înaintea punctului, dacă vorbirea directă intervine în cursul unei propoziții sau fraze, cât și după punct, dacă vorbirea directă constituie o propoziție sau o frază independentă:

Această stare socială e apoi caracterizată, cum constată și Eminescu, [„]prin dezvălirea corupției, lipsei de rușine, de convingeri, de conștiință la partidele noastre politice[”]. IBRĂILEANU, SP. CR. 200.

Dacă vorbirea directă se termină cu semnul întrebării sau al exclamării, atunci ghilimelele se pun după aceste semne:

Suliță se gândea la badea Ghiță Botgros și la pățania popii și-și zicea: „Uite ursita omului... Cine știe dacă ne-om mai vedea![”] SADOVEANU, O. I 119;

Au începui să sforăie caii și să-și ciulească urechile înspre partea de unde venea zgomotul. Împăratul zice: „Ce să fie?[”] că nu se vede nici o mișcare în iarba înaltă a pajiștii. CARAGIALE, O. I 117;

Cineva mă luă de mână și-mi zise, sărutându-mă pe amândoi obrajii: „Iorgule, Iorgule, plângi, Iorgule, pe acela care nu se va mai întoarce![”] DELAVRANCEA, H.T. 53.

b) Când cuvintele care arată cui îi aparține vorbirea directă stau după aceasta, semnele citării se pun imediat ce se termină vorbirea directă și se separă de restul propoziției prin virgulă sau pauză:

„Baba asta îmi cunoaște taina[”], s-a mirat mezinul. SADOVEANU, N. P. 49;

„Bădiță, ce livede e asta?[”] - îl întrebam, trecând pe niște guși de văi. ODOBESCU, III 173.

c) Dacă cuvintele care arată cui îi aparține vorbirea directă se află în mijlocul acesteia, atunci ele se despart prin virgule sau pauze. În acest caz nu se pun semnele citării înainte și după intercalare:

[„] Și asta-i o minune a vremii de-acuma, gândea în sine călărețul, ca și minunea stelei ce a ieșit în cer; nu vrea să se-ntoarcă din crivăț vântul cu nici un chip. Se vede că întăi trebuie să isprăvim lucrarea ce avem noi aici, la Iași...[”] SADOVEANU, N. P. 375.

Când reproducem un cuvânt sau un grup de cuvinte care nu constituie o propoziție, aceste cuvinte se pun între ghilimele:

De-mi zici[„]dragă[”], râd cu hohot,

Ascunzând obrajii mei. COȘBUC, P. 178;

Răzășul sta gânditor, luminat de foc și aștepta răstimpul când [„]clopotul moșneagului[”], cum îi spunea el, contenește. SADOVEANU, N.P. 180.

§270. Semnele citării se pun înainte și după reproducerea unui text:

Frate-meu mă învățase să citesc ca pe apă în cartea de citire. La[„]când cu Ciuma lui Caragea se răspândeau orășenii prin sate și sătenii prin pustii[”], nu m-ar fi oprit nimeni din turuială. DELAVRANCEA, H. T. 90.

§271. Semnele citării pot exprima ironia față de cel care folosește cuvântul sau grupul de cuvinte reprodus:

Prietenii țin să afle pentru care afacere [„]foarte serioasă[”] a venit în capitală munteanul lor. CARAGIALE, O. II 44.

§272. Se pot închide între semnele citării cuvintele asupra cărora vorbitorul vrea să insiste, să atragă atenția în mod deosebit sau să le dea o mai mare importanță decât au în realitate:

Brânzovenescu. - Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică [,,]noi[”], partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu știm... CARAGIALE, O. VI 101.

§273. Se pot pune între semnele citării titlurile operelor literare, artistice sau științifice și ale publicațiilor, atunci când aceste titluri sunt reproduse într-o frază:

Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu și fantastica lui nuvelă, [„]Sărmanul Dionis[”]. VLAHUȚĂ, O. A. 441.

§274. În lucrările de lingvistică se obișnuiește ca traducerea, sensul unui cuvânt, să se dea între ghilimele:

Aceste nume de locuri au la bază cuvintele românești dohotar care însemna [„]meșter care extrăgea prin distilare dohot (păcură, catran), din lemn de mesteacăn sau alți copaci[”], și dohotărie, [„]instalație primitivă, o simplă groapă pentru distilarea dohotului[”]. STUDII ȘI CERCETĂRI LINGVISTICE, 1954, nr. 1-2, p. 27.

Când în cadrul unui citat intervine un alt citat, este nevoie de două rânduri de ghilimele. Pentru o mai mare claritate, e bine ca în astfel de cazuri să se folosească ambele feluri de ghilimele, și anume ghilimelele «...» se așază în interiorul textului cuprins între ghilimelele

[„]Spiritul i-a rămas limpede până la urmă. [«] M-au uitat prietenii![»] spunea cu amărăciune celor puțini care-și petreceau câteodată timpul lângă suferința lui.[«] Sunt ocupați: ce să-și piardă vremea cu un bolnav![»] adăuga apoi singur, cu tristețe[”]. M. SEVASTOS, Amintiri de la „Viața românească”, 1956, p. 312.