Definiții

[DSL] Semn ortografic. În ortografia românească actuală are următoarele utilizări: a) indică absența accidentală a unor sunete în pronunțarea neliterară (populară, familiară) [...] b) (mai ales în stilul publicistic) indică facultativ omiterea primei (primelor) cifre în notația anilor calendaristici c) apare în neologisme neadaptate și în nume proprii străine.

[DOOM2] În limba literară, apostroful marchează absența accidentală a primei sau a primelor două cifre (ale unui an: ’77), se folosește în împrumuturi din alte limbi (cu alte funcții decât în limba română: five o’clock) și notează prezența unor realități fonetice din limba neliterară.

Forma și utilizarea apostrofului

Apostroful are forma unei virgule plasate la umărul literei (’). Deseori este reprezentat de semnul prim/minut (′) sau printr-o liniuță verticală la umărul literei (').

Apostroful, marcând absența unui caracter, nu este nici precedat, nici urmat de spațiu suplimentar. În mod evident, când apostroful se pune la începutul sau sfârșitul cuvântului, spațiul care delimitează cuvântul se păstrează.

Scurt istoric

Până la reforma ortografică din 1953, regula era că se punea apostrof peste tot unde lipsea o parte dintr-un cuvânt (de cele mai multe ori fiind vorba de o vocală). Se scria deci s′aduc, într′atât, m′am dus, dar l-am dus, nu-s aici, s-acolo (unde nu lipsea nici o literă, deci apostroful nu avea ce căuta). De aceea, este posibil ca în textele mai vechi sau în cele care citează texte folosind ortografia originală a acestora să găsim apostrof unde astăzi, conform regulilor ortografice curente, am avea cratimă.

Exemple

dacă nu curge, pică... Las[’] că știm noi!
Caragiale

Da[’] să vedeți ce s-a-ntâmplat... coane Fănică
Caragiale

O, vin[’], al nopții mele domn,

De ce nu vii tu, vină...

Eminescu

Reguli de folosire

Când se folosește apostroful

Limba literară

În limba literară, apostroful are următoarele utilizări:

1. marchează, în special în stilul publicistic, absența accidentală a primei sau a primelor două cifre în indicarea anilor calendaristici: [’]918 în loc de 1918, [’]89 în loc de 1989; În construcțiile cu prefixe, cum ar fi ante-[’]89, post-[’]89, cratima precedă obligatoriu apostroful.

2. se regăsește în unele împrumuturi din alte limbi (în care are alte funcții decât în română), cum sunt:

• substantive comune neadaptate (five o[’]clock);
• nume proprii străine de persoană (D[’]Annunzio, D[’]Artagnan, O[’]Neill);
• nume de firme străine conținând „genitivul saxon” (Mc Donald[’]s) - care s-a extins (abuziv) și la unele nume românești de firme.

Limba neliterară

Folosit pentru redarea vorbirii neîngrijite, familiare sau populare, apostroful marchează:

1. căderea accidentală a unui sunet:

• consoană (al[’]fel, cân[’]va, da[’], dom[’], pentru altfel, cândva, dar, domn) sau
• vocală (altădat[’], făr[’] de, lu[’] (Mihai), numa[’], pân[’] la, tocma[’], vin[’] pentru altădată, fără de, lui (Mihai), numai, până la, tocmai, vino/vină) sau

2. a mai multor sunete sau silabe (dom[’]le, [’]neața pentru domnule, (bună) dimineața). În ceea ce privește poziția, el poate apărea:

• la începutul unor cuvinte ([’]nainte pentru înainte, [’]aide pentru haide);
• în interiorul unor cuvinte (dom[’]le pentru domnule, treb[’]e pentru trebuie) și mai ales
• la sfârșitul unor cuvinte (domnu[’], scoal[’] pentru domnul, scoală), inclusiv la nivelul propoziției (las[’] pe mine pentru lasă pe mine) sau al frazei (las[’] că-i arăt eu, poa[’] să, tre[’] să pentru lasă că-i arăt eu, poate să, trebuie să).

Observații

1. Este singurul semn exclusiv ortografic; este rar folosit în ortografia românească actuală.

2. Apostroful nu se (mai) utilizează în scrierea formelor literare ale cuvintelor românești, el notează realități fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, în tempo rapid, ori deficiențe de rostire ale unor vorbitori, apărând în utilizări contextuale ale cuvintelor (săru[’] mâna pentru sărut mâna). De aceea, apostroful este folosit mai ales în stilul beletristic - în proză și în teatru pentru caracterizarea unor personaje prin reproducerea vorbirii lor, iar în poezie din motive de prozodie, permițând eliminarea unei silabe.

3. În interiorul cuvintelor, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc; la început de cuvânt este, bineînțeles, precedat, dar nu urmat de blanc, iar la sfârșit de cuvânt este, firesc, urmat de blanc - inclusiv în cuvinte compuse sau locuțiuni care se scriu în cuvinte separate (făr[’] de, pân[’] să pentru fără de, până să).

4. Când căderea unui sunet se produce în cazul unui cuvânt scris în mod obișnuit cu cratimă, se folosește numai apostroful (care înlocuiește și cratima): înșir[’]te, mărgărite; mam[’]mare; sor[’]ta pentru înșiră-te, mama-mare, soră-ta.

5. În urma acestei căderi pot apărea în alăturare nemijlocită două sunete care nu formează o silabă, apostroful marcând și limita dintre silabe (Sal[’]tare, taică pentru Salutare...).

6. Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, acea despărțire trebuie evitată.

Când nu se folosește apostroful

1. Când se produce căderea vocalei finale a unui cuvânt și urmează un cuvânt care începe cu o vocală se folosește cratima, nu apostroful: D[-]ale carnavalului, făr[-]a spune, înșir[-]o, las[-]o, pân[-]acasă în loc de De-ale carnavalului, fără a spune, înșiră + o, lasă + o, până acasă.

Bibliografie

Vezi bibliografia generală