Beizadea

"Rodica Zafiu"
Rodica Zafiu

Articol de Rodica Zafiu din seria Păcatele limbii. A fost publicat în România literară, nr. 31/2011

E remarcabilă capacitatea turcismelor de a rămâne în circulație, mai ales în stilul colocvial. Termeni aparent desueți, legați de o anumită epocă din trecut, revin în uzul curent, adesea cu sensuri figurate, ironice și peiorative.

În ultima vreme, presa românească utilizează intens cuvântul beizadea, pentru a desemna, depreciativ, pe fiul sau fiica unor persoane cu poziție socială sau situație economică privilegiată. Termenul pare să fi trecut, prin contagiune, de la un ziar la altul, odată cu temele luate în discuție, într-un mod caracteristic cuvintelor la modă: „beizadea a sistemului” (cotidianul.ro, 27.04.2011), „Beizadelele cu mașini bagă în mormânt oameni nevinovați” (Jurnalul național, 19.05.2011); „Ucigașul de pe zebră, beizadea recidivistă” (Adevărul, 14.06.2011); „Beizadeaua primarului face legea cu sabia” (România liberă, 25.07.2011); „Beizadea de România” – „fiul unui cunoscut preot” (Adevărul, 29.07.2011); „Beizadele cu părinți «bazați», certate cu legea” (Libertatea, 31.07.2011) etc.

Atestat la 1590 (conform dicționarului Tiktin), circulând în numeroase variante populare (bezădea, băzdadea, bizadea etc.), termenul s-a păstrat în actualitate prin referințele istorice și literare, prin aparițiile sale – cu sensul denotativ, originar, „fiu de prinț” – în multe cronici și documente de epocă (la Neculce, de exemplu: „Constantin Cantemir avea doi feciori beizadele, pre Antiohie și pe Dumitrașco”), în amintirile bucureștene despre „Beizadea Grigore Vițel” etc. Dicționarele turcești actuale consemnează etimonul beyzade, cu o definiție lipsită de conotații negative („son of a prince; noble or refined person”, Redhouse,1998). În româna veche circula și șahzadea „fiu de sultan sau de împărat” (din tc. șahzade); nefiind aplicabil la realitățile strict locale, termenul nu a căpătat sensuri figurate.

Sensul ironic dezvoltat în română de beizadea e înregistrat deja de Lazăr Șăineanu, în Influența orientală asupra limbei și culturei române (1900) și confirmat de Dicționarul limbii române (DA 1913: „azi mai mult în ironie”), de Dicționarul lui Scriban (1939) etc.; nu e totuși precizată natura sa. Valoarea peiorativă s-a dezvoltat, probabil, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care discursul politic al României moderne (nu numai cel al tinerilor franțuziți) revalorifica ironic vocabularul de origine turcească. Era epoca în care primul ministru Brătianu era poreclit Vizirul, iar două poezii-pamflet ale lui Bolintineanu se intitulau Beizadea Costache din București către beizadea Costache din Ploiești... Uzul peiorativ se bazează pe degradarea comică a semnificației (de la „prinț” real la „pretins prinț”, „ins care se crede prinț”), dar și pe conotațiile balcanice ale termenului (asocierea cu alte turcisme din sfera corupției și a decăderii) și chiar pe forma feminină, care intensifică valoarea negativă a insultelor aplicate cu precădere bărbaților (haimana, lichea, hahaleră etc.).

Cred că termenul nu și-a epuizat niciodată potențialul ironic, chiar dacă dicționarele noastre moderne (DEX, DU, DEXI) îl înregistrează, sec, între arhaisme (și Emil Suciu, în Influența turcă asupra limbii române, II, Dicționarul cuvintelor românești de origine turcă, Editura Academiei Române, 2010, îl consideră „rar”). Moda jurnalistă actuală e un argument pentru a consemna și în dicționarele curente sensul ironic – persistent, viu – al turcismului beizadea. Succesul său actual se explică în parte prin golul lexical pe care îl umple: ideea exprimată în franceză, de exemplu, prin formula fils à papa, implicând avantajele nemeritate obținute de cineva prin poziția părinților, este sugerată în română prin sintagme mai puțin fixate: copil de bani gata, copil de ștab etc. „Prințișorul”, desemnare peiorativă care circula în perioada comunistă cu referire la Nicu Ceaușescu, are mai puține șanse de extindere astăzi, când pare – cel puțin în lexicul manelelor, în extindere în limbajul curent – un epitet întru totul apreciativ, lipsit de ironie și autoironie. Nu ne rămâne deci decât să recurgem din nou la rezerva solidă de turcisme pitorești.


Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dezbateri

Diverse

DOOM2

DOOM3

Ionel Funeriu

Istoria regulilor ortografice

Încercări de îndreptare

Îndreptarul ortografic, ediția a V-a : Punctuația

Mioara Avram

Misterele cuvintelor

Monitorizarea presei

Punctuație

Rodica Zafiu

Rodica Zafiu : Păcatele limbii

Sextil Pușcariu : Limba română (1940) - vol. 1

Vasile Alecsandri