IX. i sau î?
i sau î?
Scrierea corectă cu i sau î concordă totdeauna cu pronunțarea literară. Problemele care apar se datoresc unor variante de diverse feluri (regionale, învechite sau greșite) existente și în pronunțare și avînd un caracter pur fonetic sau/și morfologic.
 Nu se pot da reguli generale de (pronunțare și) scriere, ci doar un set de reguli particulare și chiar individuale. Generală este numai obligativitatea de a nu confunda nici în pronunțare, nici în scriere cele două unități, care reprezintă foneme (vocale), respectiv litere distincte. 
 Vezi distincția dintre perechi de cuvinte ca bir - bîr, fiță - fîță, in s. - în prep., mină - mînă, timp - tîmp, uneori dublete etimologice ca virtute „integritate morală, calitate” - vîrtute „vigoare, curaj”, și alternanțe, în flexiune și derivare, ca vinde - vînd, vînzare, vînzător. 
 
- În poziție inițială de cuvînt, problema alegerii între pronunțarea și scrierea cu i sau î se pune atunci cînd vocala în cauză este urmată de n sau m, indiferent dacă secvența in-/im- ori în-/îm- are sau nu statut de prefix. 
- De cele mai multe ori este vorba de alegerea între prefixul tradițional în- și cel neologic in-, între care se produc confuzii în ambele direcții: corecte sînt formațiile încasa, învedera (nu incasa, invedera) și imbold, impieta, incarna, incrimina, incrusta, indemnizație, inocula, intabula, intitula (nu îmbold, împieta, încarna, încrimina, încrusta, îndemnizație, înocula, întabula, întitula); sînt cuvinte diferite însera, „a se face seară, a amurgi” și insera „a introduce”, învesti „a acorda un drept, o demnitate” și investi „a plasa un capital”.
 - De reținut că se pronunță și se scrie corect îmboldi, dar imbold; înhuma și înhumare, dar inhumație; însufleți, dar insufla.
 - Confuzia este frecventă și la compusul încontinuu (nu incontinuu).Prepoziția în însăși este confundat ă cu prepoziția latineasc ă in din diverse formule livrești: se pronunță și se scrie corect in corpore, in extenso,in extremis, in spe (nu în corpore, în extenso, în extremis, în spe), de asemenea in-cvarto, in-folio.
 - Secvențele în- și in- se confundă și în rădăcina unor cuvinte, precum și în prefixele între-, intro-. Se pronunță și se scrie corect înger și întreprindere (nu inger, intreprindere), dar interes, intra, intrepid și introduce (nu înteres, întra, întrepid, întroduce).
 
 - În timp ce succesiunea îi este curentă - fie cu i vocalic (mîrîit), fie cu i semiconsonantic (lămîi, lămîie) -, succesiunea iî este limitată la compuse de tipul nemaiîntîlnit, semiîntuneric  (vezi XXIV 2 c). 
- La verbele cu tema terminată în i gerunziul se formează în -ind chiar la conjugările pentru care este caracteristic sufixul -înd: se pronunță și se scrie corect apropiind, înjunghiind, muind, tăind (I), scriind (III), fiind, priind, știind (IV), nu apropiînd, scriînd etc. (pentru scrierea cu i sau ii vezi VIII).
 
 - După j și ș pronunțarea literară și scrierea cu i sau î țin seama de structura morfologică a cuvintelor. Alegerea între i și î intră în aceeași serie cu alegerea între e și ă, ea și a după aceleași consoane (vezi I și II). 
- În rădăcina cuvintelor se pronunță și se scrie corect numai i: jilț, jindui, jimba, jintiță, jir, jitar, mojic, sprijin; și, șindrilă, șiștar, mașină, rușine. Face excepție verbul onomatopeic șîșîi - și familia lui -. 
- În numele proprii de familie sînt tolerate - conform dorinței purtătorilor și tradiției - pronunțări (și grafii) regionale cu î în rădăcină: Jîngă, Jîrghie, Jîtaru; Șîșcă, Șîșcariu.
 
 - În afara rădăcinii, la inițiala unor afixe flexionare sau derivative pot apărea atît i, cît și î, în funcție de clasa morfologică a cuvintelor, păstrîndu-se înfățișarea pe care o au afixele în cauză după orice altă consoană.
 
- Verbele de conjugarea a IV-a cu tema lexicală în -j, -ș au sufixul infinitivului scris și pronunțat corect -i (nu -î): coji, îngriji, mînji, necăji, prăji, rotunji, sfriji, sluji, tînji, veșteji, vrăji; buși, căptuși, cerși, desluși, greși, ieși, însuși, linguși, moleși, păși, răguși, săvîrși, sfîrși etc. Se pronunță și se scrie i în toate formele verbale care preiau tema infinitivului (indicativ și conjunctiv prezent 1 și 2 pl., imperativ 2 pl., perfect simplu, mai mult ca perfect, participiu, supin și gerunziu): cojim, cojiți, cojii, cojisem, cojit, cojind; ieșim, ieșiți, ieșii, ieșisem, ieșit, ieșind, precum și în cuvintele formate de la aceste verbe: cojire, îngrijitor, prăjitură, vrăjitoare; ieșire, lingușitor.
 - Verbele de conjugarea I cu tema lexicală în -j, -ș se pronunță și se scriu corect cu -înd (nu -ind) la modul gerunziu, la fel ca toate celelalte verbe cu tema în consoană nepalatală (b, c, d, f, g, l, m, n, p, r, s, t, ț, v, z): angajînd, aranjînd, avantajînd, bandajînd, etajînd, dirijînd, forjînd, încurajînd, menajînd, neglijînd, protejînd, șantajînd; afișînd, branșînd, defrișînd, furișînd, îmbrățișînd, înfășînd, îngrășînd, îngroșînd, mărunțișînd, pastișînd, reproșînd, ricoșînd, tranșînd, trișînd etc.
 - Conform acestei reguli și aplicării ei la flexiunea verbală, este posibilă opoziția fonetică și grafică între gerunziile îngrijindu-se (de la a se îngriji”a avea grijă de...”, de conjugarea a IV-a) și îngrijîndu-se (de la mai rarul a se îngrija „a se îngrijora”, de conjugarea I). Variantele regionale cu generalizarea fie a lui î, fie a lui i după orice j, ș anulează distincția dintre clase și tipuri morfologice: o variantă ca angajind dă impresia că verbul ar fi de conjugarea a IV-a!
 - Verbele onomatopeice de conjugarea a IV-a derivate de la interjecții terminate în j, ș au sufixul lexical -îi (nu -ii): vîjîi; fîșîi, hîșîi.
 - În majoritatea afixelor atașate după j, ș, se pronunță și se scrie i, excepție făcînd sufixul verbal -îi; de aceea verbele pot avea la infinitiv fie -i , fie -îi (nu -î, nici -ii). Practic, singura situație în care pot apărea atît i, cît și î, în funcție de clasa morfologică, este sufixul modului gerunziu.
 
 - În rădăcina cuvintelor se pronunță și se scrie corect numai i: jilț, jindui, jimba, jintiță, jir, jitar, mojic, sprijin; și, șindrilă, șiștar, mașină, rușine. Face excepție verbul onomatopeic șîșîi - și familia lui -. 
 - După s, z, ț, ambele feluri de pronunțare și de scriere sînt corecte în cuvinte diferite: 
- sihlă, silă - și sili -, simbrie - și simbriaș -, dar sîmbră - și sîmbraș -, sîneață, sînge, sînziană; mirosi - și mirosind -, dar apăsînd;
 - zi, zice, zid, zimbru (animalul), dar zîmbi, zînă, zîzanie („discordie”); urzi - și urzind -, dar uzînd;
 - ține, țipa, morțiș, dar căpățînă; înghiți - și înghițind -, dar sughițînd (de la sughița).
 
- În pronunțarea regională cu î generalizat în această poziție se anulează deosebirea dintre cuvinte paronime ca țînc „copilaș” și ținc (termen de tîmplărie) și dintre tipuri morfologice (gerunziul unor verbe de conjugări diferite: curățînd de la curăța și curățind de la curăți). Existența variantelor cu î după s face ca unii vorbitori să creadă că adverbul latinesc sic „așa” (scris între paranteze la reproducerea unui text cu greșeli pentru a semnala faptul că reproducerea este exactă) ar fi interjecția de origine turcească sîc, cu atît mai mult cu cît indicația sic este însoțită de obicei de semnul exclamării.
 - Singurele reguli cu caracter mai larg referitoare la prezența lui i sau î după s, z, ț sînt identice cu unele de sub 3 b:
 
- verbele de conjugarea a IV-a cu tema lexicală în -s, -z, -ț au sufixul infinitivului scris și pronunțat corect -i (nu -î): afurisi, găsi, mirosi, părăsi, sclifosi, ursi; auzi, încălzi, păzi, slobozi, urzi; ameți, boți, încreți, înghiți, peți. De aici i în formele flexionare și în derivatele de la tema infinitivului: mirosind, mirositor, ursită, ursitoare, păzitor etc.;
 - verbele onomatopeice de conjugarea a IV-a derivate de la interjecții terminate în s, z, ț au sufixul lexical -îi (nu -ii): fîsîi, bîzîi, scîrțîi etc.
 
- În numele proprii de familie se tolerează variante diferite de cele admise la apelativele corespunzătoare, mai ales cu i în loc de î, care fac uneori de nerecunoscut cuvîntul originar: Simbotin, Simedrea, Zimbatu, Căpățină, Țințăreanu; Țînteș. Variația de la numele proprii face ca unii să găsească o legătură între prenumele feminine Zina și Zîna (< zînă).
 
 - După r, de asemenea ambele moduri de pronunțare și de scriere sînt corecte în cuvinte diferite. 
- În rădăcina cuvintelor este corect i în rindea (și rindelui), strica, stricni, striga, dar î în drîmbă, frînghie, rîndaș, scrînti, scrîșni, sprînceană, strîmt.
 - Î se menține în flexiune și derivare: sprîncenat, sprîncene; strîmticel, strîmți.
 - Sufixul corect de infinitiv al verbelor de conjugarea a IV-a este -î la foarte puține verbe: amărî, borî, chiorî, coborî, doborî, hotărî, izvorî, mohorî, ocărî, omorî, oțărî, pîrî, pogorî, scociorî, tăbărî, tîrî, urî, vîrî, zădărî, zăvorî și -i la toate celelalte: acoperi, bărbieri, dogori, fugări, înflori, suferi, umbri, zări etc. (de reținut, pe de o parte, chiorî, zăvorî și, pe de alta, dogori, la care se greșește mai des). De aici decurg distincții și în afixele flexionare și derivative: coborînd, coborîș, coborîtor, urînd, urît, urîți, urîciune, dar acoperind, acoperiș, acoperitor.
 - Gerunziul verbului datori este datorind, iar al lui datora este datorînd.
 - În numele proprii de familie sînt tolerate, atît în rădăcină, cît și în afixe, variante cu i, în loc de î, care au diverse explicații: pronunțări regionale (Sprincenatu), rezultatul unor grafii străine (Drimba), distanțarea față de apelativul originar (Uritescu și Urițescu).
 
 - După sc și st este corect î în scînci, scînteie (nu schinci, schinteie; se tolerează însă numele de familie Schinteie și toponimul Schinteiești) și i în stinge (nu stînge). 
- După g(h) este însă corect i în ghici (nu gîci).
 
 - Aspectul literar al prepozițiilor analizabile prin de + în, între, întru și p(r)e + în, între, întru este din, dintre, dintru (nu dîn-), respectiv prin, printre, printru (nu pîn-).
 - După consoane se fac distincții legate de vechimea în limbă (asemănătoare cu unele discutate sub 1) numai după v: este corect în cuvintele din fondul tradițional vîrtos, vîrtoșie, vîrtute, vîscos, dar i în neologismele virtuos, virtuoz, virtuozitate, viscoză, viscozimetru, viscozitate. 
- Pentru sensurile dubletelor vîrtute - virtute vezi p. 82.
 
 - În unele situații alegerea între i și î nu depinde atît de sunetele/ literele precedente, cît de influența celor următoare și de analogia cu alte forme; este cazul unor forme flexionare și al unor derivate. 
- Substantivul dobîndă are pluralul corect dobînzi (nu dobinzi). Substantivul sămînță are pluralul corect semințe; derivatele lui sînt sămînțos, însămînța, dar semincer, semințenie, semințerie, seminție, semințiș.
 - Adjectivul și substantivul tînăr are femininul singular tînără (nu tineră).
 
 - Pe lîngă situațiile discutate în diverse paragrafe anterioare (2, 3, 4, 5), sufixul modului gerunziu pune problema alegerii între i și î la următoarele verbe: 
- agrea, crea (și derivatele prefixale: procrea, recrea), suplea, a căror formă corectă din punct de vedere morfologic este cu î: creînd (nu creind);
 - aciua, a cărui formă normală de gerunziu este aciuînd (cf. luînd, plouînd); gerunziul aciuind face parte din paradigma variantelor cu infinitivul aciui sau aciuia.
 
 - Distincția între i și î trebuie respectată și la literele majuscule; ea se face prin notarea semnului diacritic caracteristic la litera î (Î), nu și la i (nu I). 
- În siglele literale alcătuite din inițiale majuscule s-a încetățenit deprinderea de a nu se nota semnul diacritic la Î, ceea ce duce la lectura acestei litere drept i: I.T.B. (< Întreprinderea de Transport București) se citește i-te-be, de unde și derivatul itebist; M.E.I. (< Ministerul Educației și Învățămîntului) se citește mî-e-i.
 
 
Alte articole lingvistice
Alexandru Graur
Biografii
Dezbateri
- Alf Lombard - Despre folosirea literelor î și â
 - Dan Alexe - Despre legăturile românei cu albaneza
 - Dan Ungureanu - Cuvinte de substrat? Da. Cuvinte dacice? Nu.
 - Victor Celac - Despre vechimea și originea cuvântului «da» în limba română
 
Diverse
- Calcuri greșite
 - De unde provin cuvintele românești
 - Despre majoritate
 - Flexionarea cuvintelor compuse
 - Forme de plural greșite
 - Forme greșite ale cuvintelor
 - Ghid de exprimare corectă
 - Niciun sau nici un?
 - Scara numerică
 - Termeni de propagandă
 
DOOM2
- 0. Principalele norme ortografice
 - 1.1. Literele
 - 1.2. Semnele ortografice
 - 2. Reguli de scriere și de pronunțare literară
 - 3. Scrierea cu literă mică sau mare
 - 4.1. Scrierea derivatelor, prefixelor și sufixelor
 - 4.2. Scrierea cuvintelor compuse
 - 4.3. Scrierea locuțiunilor
 - 4.4. Scrierea grupurilor de cuvinte
 - 5.1. Despărțirea grupurilor de cuvinte și a abrevierilor
 - 5.2. Despărțirea în interiorul cuvintelor
 - 6. Câteva norme morfologice
 
DOOM3
Ionel Funeriu
- «carteziană e latina» (Ion Barbu)
 - abrevieri buclucașe
 - accentul I
 - accentul II
 - adaptare și adoptare
 - au mai pățit-o și alții
 - auspiciu, auspicii
 - baioneta din Bayonne
 - capcane semantice
 - casă, acasă, domiciliu
 - computer
 - Cristian Tudor Popescu versus Robert Turcescu
 - dacisca domnului Roxin
 - diminutive
 - divorț, trivial și carrefour sau despre 2, 3 și 4
 - duminică
 - errare humanum est, perseverare diabolicum
 - etimologii populare (I)
 - etimologii populare (II)
 - făcliile latine
 - ficat
 - Gaudeamus
 - germanisme
 - grammar nazi(s) versus idealul perfecțiunii
 - hiperurbanism
 - joi
 - la poștă
 - latina gintă e regină
 - libertatea înseamnă iertare
 - lună și luni
 - management
 - marți, marțieni, mărțișor...
 - mass-media
 - miercuri, marfă, mersi, iarmaroc…
 - mujdei de usturoi
 - naturalia non (sunt) turpia
 - Nicolae
 - nomen (est) omen
 - nomen meum
 - o întâmplare lingvistică
 - o polemică
 - o provocare
 - ogni abuso sará punito
 - ortografie (I)
 - ortografie (II): ortografie fonetică sau ortografie etimologică
 - ortografie (III) sau unde-i lege nu-i tocmeală
 - Pastila de limbă
 - pești
 - pișcot și servus
 - plagiat
 - potică
 - privighetoare, veioză, Revelion
 - provocare
 - rovinietă
 - rută, derută, rutină
 - sâmbătă
 - slavonisme
 - sunătoare
 - șapte, săptămână, hebdomadar
 - turcisme
 - ține de tenis
 - vineri
 - Volvo — o mașină revoluționară
 
Istoria regulilor ortografice
- Ortografie - 1871 Regule ortographice ale limbei romane
 - Ortografie - 1899 Regulele ortografiei romane
 - Ortografie - 1904 Regule ortografice
 - Ortografie - 1932 Reforma ortografică din 1932
 - Ortografie - 1954 Mic dicționar ortografic
 - Ortografie - 2005 - Ce e nou în DOOM2
 
Încercări de îndreptare
Îndreptarul ortografic, ediția a V-a : Punctuația
- 01. Introducere
 - 02. Punctul
 - 03. Semnul întrebării
 - 04. Semnul exclamării
 - 05. Virgula
 - 06. Punctul și virgula
 - 07. Două puncte
 - 08. Semnele citării (ghilimelele)
 - 09. Linia de dialog și de pauză
 - 10. Parantezele
 - 11. Punctele de suspensie
 
Mioara Avram
- 0. Prefață
 - Bibliografie și abrevieri
 - I. e sau ea?
 - II. ă sau e?
 - III. ă sau î?
 - IV. e sau ie?
 - V. ea sau ia (și: eai sau iai, eau sau iau)?
 - VI. h sau c(h) sau k(h)?
 - VII. Cu sau fără h?
 - VIII. i sau ii (și ii sau iii)?
 - X. ia sau iea, iia?
 - XI. Cu sau fără i final?
 - XII. î sau â?
 - XIII. k sau c, ch, ck, q
 - XIV. Cu sau fără -l
 - XIX. s sau z?
 - XV. n sau m
 - XVI. oa sau ua
 - XVII. q(u) sau c, ch, cu, cv, k
 - XVIII. s sau ș?
 - XX. w sau v, u?
 - XXI. x sau cs (ks, cks), gz (cz)?
 - XXII. y sau i, ai?
 - XXIII. Literă unică sau repetată (dublă, triplă)?
 - XXIV. Succesiuni nepermise sau cu folosire limitată
 - XXIX. Numele de luni
 - XXV. Un cuvînt sau mai multe?
 - XXVI. Cu sau fără cratimă?
 - XXVII. Majusculă sau minusculă?
 - XXVIII. Abrevierile
 - XXX. Despărțirea cuvintelor la capăt de rînd
 
Misterele cuvintelor
Monitorizarea presei
Punctuație
Rodica Zafiu
- Beizadea
 - Care și pe care
 - Cocalar
 - Decât o negație
 - Din și dintre
 - Îmi cer scuze...
 - Plus că...
 - Șotron
 - Vroiam...