Rodica Zafiu

Articol de Rodica Zafiu din seria Păcatele limbii. A fost publicat în România literară, nr. 18/2005

Un mijloc modern de simplificare a structurilor gramaticale este cuvîntul plus, folosit cu rol de conjuncție sau ca element component al unei locuțiuni conjuncționale. Plus - preluat din locuțiuni străine, dar dezvoltînd în română noi valori și utilizări (provenite și din calitatea sa de nume al semnului aritmetic al adunării) - asociază cu ușurință, în limba vorbită, elemente și structuri diferite din punct de vedere morfo-sintactic, pe care cu greu le-ar putea articula alte instrumente lingvistice. În enumerații, plus (considerat în acest caz, de către dicționare și gramatici, adverb) introduce noul element al seriei, fără a mai respecta norma cultă de reluare a unei eventuale prepoziții sau a formei cazuale oblice: „însoțit de dnii R., plus generalul N., plus contraamiralul C.” (Libertatea, 1925, 1996, 17); „fiecărei partiții i se pot programa maxim 8 coduri de utilizator, plus un cod de unică folosință, plus un cod de panică” (dioseta.ro); „li se admite transportul a 10 kg de bagaj, plus un cărucior rabatabil” (tarom.ro). Față de simplul și, care egalizează, plus marchează mai puternic ideea de adaos, de suplimentare, fiind mai apropiat de locuțiunile precum și sau de asemenea: „Stricarea mașinii ar fi fost foarte mișto, plus o carieră de genul Porsche - adică să nu fie necesar să câștigi fiecare cursă” (onlinesport.ro). Asemenea folosiri nu sînt noi (în dicționarul academic ele apar înregistrate și ilustrate prin citate din Caragiale și Ibrăileanu), dar în limba actuală au luat o amploare mai mare decît în trecut.

Strict familiar este conectorul plus că, folosit pentru a lega propoziții, fraze, enunțuri: „Am propus multe amendamente, plus că am lucrat pe comisii” (sportplus.ro); "la cât de mult îmi place fotografia mi-aș lua unul profesionist, dar mă îngrozesc de greutatea lui, plus că nu mai poți face filmulețe" (eva.ro); „Plus că prețurile sînt mai mari ca în oraș” (România liberă, 782, 1992, 6). În gramaticile noastre, propozițiile introduse prin plus că sînt considerate "subordonate cumulative"; idee discutabilă, dat fiindcă locuțiunea are un comportament sintactic mai curînd asemănător cu cel al conjuncției coordonatoare numai că (deosebirea dintre cele două constînd doar faptul că prima este copulativă, iar cealaltă adversativă).

Plus că nu poate apărea, în mod normal, în stilul standard; un caracter popular-familiar chiar mai accentuat îl are locuțiunea plus de asta: înregistrată în gramaticile noastre (Gramatica Academiei o consideră „complement cumulativ”), dar nerecomandată în limbajul cult. În registrul standard, construcțiile plus că și plus de asta au ca echivalent locuțiunea în plus, conector adesea izolat prin pauză și intonație de restul enunțului. Marca stilistică și socio-lingvistică a construcției plus de asta era foarte puternic resimțită chiar în urmă cu mai mult de jumătate de secol: în 1939, Al. Graur scria că formula este imitată după franceză, că nu ar fi neapărat incorectă, dar „este evident că nu e întrebuințată decît de oameni inculți, pe cînd cei cu oarecare cultură o evită” și de aceea „a căpătat o coloratură mitocănească” (text preluat – volumul Puțină gramatică, II, p. 93).

De fapt, plus, plus că și plus de asta sînt deopotrivă folosite cu rol copulativ, cumulativ și argumentativ: prima leagă părți de propoziție, a doua propoziții și fraze, în timp ce a treia apare mai ales la nivel textual, între enunțuri; dacă plus și chiar plus că ilustrează o tendință de simplificare specifică limbii populare (preferința pentru conectori urmați de elemente invariabile), ultima locuțiune reprezintă tendința contrară, la fel de prezentă la nivel popular: de amplificare, de emfatizare, prin atribuirea unui corp fonetic mai consistent al instrumentelor lingvistice. În frază, locuțiunea poate urma unui și: „este cadou de la un prieten... și plus de asta e super tare imprimanta” (onlinesport.ro); „încercarea moarte n-are... și plus de asta n-am nimic de pierdut” (mens.ro); mai adesea, ea apare la început de enunț (ca adaos la un argument anterior): „Plus de asta, tranșele de aplicații predate de firmă s-au dovedit toate falimentare” (Academia Cațavencu, 25, 2004, 3). Există și varianta (la fel de neelegantă) în plus de asta, folosită chiar ca echivalent incident al locuțiunii adverbiale în plus: „M-am săturat să tot trag de la alții și, în plus de asta, e mai ușor să te aperi decât să ataci” (atsf.ro). O marcă orală suplimentară poate apărea în plan fonetic, prin eliziune: „Ș-atunci de unde măi nene simetrie? Plus d-asta eu sunt de părere că frumusețea reală este de fapt un cumul de mici imperfecțiuni” (hanuancutei.com). Probabil că unii vorbitori atribuie caracterul familiar al locuțiunii doar elementului asta, pe care îl elimină substituindu-l prin aceasta; rezultatul este un pedantism semicult, și mai puțin recomandabil: „În plus de aceasta, cred că organizațiile proprietarilor vor trebui să aibă în vedere și alte tipuri de demersuri” (romhome.org); „în așa caz Satana îi ia imediat lui Adam dreptul de împărat, plus de aceasta pune între Dumnezeu și Adam o vrăjmășie în veci” (crestinul.ro).

Abuzul nu privește doar conectorii; substantivul plus e folosit și în formula „un plus de” = „mai mult(ă)”, specifică unui limbaj publicitar extrem de clișeizat și uzat: „Alegerea accesoriilor potrivite aduce un plus de expresivitate și originalitate în imaginea de ansamblu a ambientului dumneavoastră” (jurnalul.ro); „Laguna - un plus de tehnologie, un plus de securitate” (titlu, în Adevărul, nr. 4591, 7.04.2005); „Însușește-ți un plus de stil!” (eva.ro).