Victor Celac

Articol de Victor Celac (Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București)

În Dicționarul etimologic al limbii române (DELR), la care se lucrează în prezent la Institutul de Lingvistică din București,^[1] particula afirmativă da este însoțită de indicația succintă privind prima, cea mai veche atestare cunoscută: 1810–1819, în operele scriitorului muntean Iancu Văcărescu (1792–1863). În legătură cu originea lui da, se spune că este un împrumut recent din bulgară, eventual și din rusă, și că nu poate fi un împrumut vechi slav (cu toate că, anterior, unii dintre cei mai importanți lingviști români au susținut această opinie).^[2]

Indicația din DELR privind cea mai veche atestare înseamnă în mod logic și necesar că autorii dicționarului, deși au utilizat toate mijloacele disponibile de documentare (corpusuri românești digitale, dicționare istorice etc. etc.), nu au identificat utilizări ale acestei particule afirmative înainte de 1810, în texte în limba română. În același timp, faptul că scriitorul Iancu Văcărescu este menționat în DELR ca „pionier”, ca primul la care a fost reperat cuvântul da (în poezii datate 1810–1819), nu trebuie văzut ca o achiziție bătută definitiv în cuie. Informația din DELR, privind atestarea cea mai veche pentru da, presupune relativizarea cu o formulă precum „to the best of our knowledge”, adică „acesta este stadiul cunoștințelor noastre actuale”. Oricine poate indica o atestare mai veche este binevenit!^[3]

Iată unul din cele câteva contexte din poeziile lui Iancu Văcărescu: „Să ne iubim! Da! Doamna mea...”. Precizez totodată că da afirmativ nu fost reperat la alți cărturari din neamul Văcăreștilor: Alecu Văcărescu, Ienăchiță Văcărescu (tatăl, respectiv, bunicul lui Iancu), așadar, apariția lui da la Iancu Văcărescu trebuie privită în mod necesar ca o inovație în limba epocii.

În general, se consideră că elementele care ocupă un loc central în vocabularul unei limbi au o mare stabilitate și că, în consecință, sunt foarte vechi. Invers, despre multe cuvinte marginale, rare, se poate aprecia că sunt recente în limbă. Aceste aprecieri sunt adevărate adesea, dar nu întotdeauna. Există și cuvinte rare, puțin folosite în prezent, care sunt totodată străvechi, și invers, cuvinte ultra-cunoscute și general folosite în limba actuală, și totodată relativ recente. Cuvântul da prezintă un asemenea caz de „lipsă de corelare”: chiar dacă este foarte bine implantat în limba română modernă, el are o vechime de doar 200 de ani. În perioadele anterioare, vorbitorii aveau alte cuvinte pentru a răspunde afirmativ la o întrebare. În limba veche a circulat cuvântul așa ca echivalent și „precursor” al lui da. De exemplu, în cunoscuta Biblie de la 1688: „Să fie cuvântul vostru: Așa, așa; Nu, nu”, în comparație cu versiunile moderne: „Cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu” (Matei 5:37). Alt exemplu, dintr-o traducere din franceză, făcută de moldoveanul Alexandru Beldiman, în 1803: „Madama îți este soră? – Așă, dintr-al meu păcat” (Madame est votre sœur ? – Oui...). La Petru Maior și alți scriitori ardeleni, din jurul anului 1800, nu apare deloc da; apare însă așa ca particulă afirmativă, ocazional. A mai fost folosit dar, dară cu sensul da, începând cu 1794; de exemplu, într-o veche traducere din franceză din perioada respectivă: „Toți cei mari le poartă astfel? – Dară, domnule” (= Oui, Monsieur).

În graiurile românești din prezent și-a făcut loc particula da, prin influența limbii literare. Altfel, tradițional, în graiurile din Moldova se spune bine, este, pentru a răspunde afirmativ. În graiurile din Transilvania: bine, ie, așa/așă etc. În dialectul aromân, în ramurile aflate în nordul Greciei, este folosită particula nă, împrumut recent din gr. ναι; în alte ramuri se folosesc ocazional ghini [= bine], ie, pentru a răspunde afirmativ.

La o privire superficială, da pare simetric din toate punctele de vedere în raport cu particula cu sens opus, nu. Dar aceasta este doar o iluzie indusă de larga utilizare în limba română modernă a lui da. În realitate, prin vechime, prin statutul etimologic, prin valorile lor funcționale, da și nu se află în situații foarte diferite. Nu este moștenit din latină, există practic de când există și limba română. O frază cu conținut negativ trebuie să conțină un nu („Nu e frumos... Nu e departe...”). O frază cu conținut pozitiv sau afirmativ nu are nevoie de o particulă afirmativă („E frumos... E departe...”). Pentru a răspunde negativ la o întrebare, trebuie să folosim cvasi-obligatoriu cuvântul nu, fie singur, fie împreună cu un verb etc. („Vrei? – Nu!... Nu vreau!”). În schimb, pentru a răspunde afirmativ, nu este obligatoriu să-l folosim pe da („Vrei? – Da!... Da, vreau!”, dar merge foarte bine și „Vreau!” – doar verbul, fără vreo particulă afirmativă. Sau: „Ai mâncat? – Am mâncat!”, „Ai fost la primărie? – Am fost!”, etc.).

Dacă ne uităm la diferite alte limbi din jurul nostru, vedem o mare diversitate, în sensul că limbile dispun de cuvinte afirmative fără legătură unul cu altul, ca origine (și ca formă): francez oui, italian si, englez yes, maghiar igen, în rusă și alte limbi slave da, dar în poloneză și ucraineană, tak. În schimb, particula negativă nu prezintă o stabilitate cu adevărat remarcabilă, având corespondente înrudite etimologic (și mai mult sau mai puțin similare ca formă), în majoritatea acestor limbi, și în multe alte.

Privind circulația particulei da în română, ea a pătruns inițial în vorbirea oamenilor simpli din Muntenia și din Oltenia, poate chiar înainte de 1800 – ca element „bazilectal”, prin contactul nemijlocit al românilor cu grupurile de populație de origine bulgară, care se instalau în nordul Dunării (bejenari, adică imigranți). (Nicidecum nu ca element introdus de oameni culți, cărturari, traducători – aceasta este o altă categorie de împrumuturi lexicale). În primele decenii ale secolului al 19-lea, da a pătruns în textele literare ale unor scriitori munteni (primul fiind Iancu Văcărescu). Până pe la 1860, a circulat aproape exclusiv în limba literară din Muntenia (la Ion Heliade Rădulescu, Ioan Negulici, Simion Marcovici și alți scriitori). Răspândirea lui da, ca element al limbii comune, folosit de scriitori și de publicul larg din toate celelalte provincii românești (Moldova, Transilvania), se produce abia începând de prin jurul anului 1860, datorită presei periodice, publicațiilor literare, traducerilor. De exemplu, dintre scriitorii moldoveni, Constantin Negruzzi (1808–1868) și Mihail Kogălniceanu (1817–1891) sunt primii la care am reperat particula da. Și se vede clar că, la acești scriitori moldoveni este vorba de o inovație, pentru că în textele lor mai timpurii apar alte particule afirmative, iar da începe să fie folosit de cei doi scriitori moldoveni mai frecvent abia după 1850–1860.

Așadar, biografia particulei afirmative în română este perfect sincronizată cu amplul proces de construire a statului român modern și de unificare și standardizare a limbii naționale. Acest caz este totodată o foarte bună ilustrare a dinamicii limbii, guvernată permanent de apariția unor noi necesități expresive ale vorbitorilor. Mobilitatea care se produce astfel caracterizează nu doar terminologiile mai mult sau mai puțin marginale, speciale etc., ci și unele elemente care ocupă un loc absolut central în lexicul limbii. Cu alte cuvinte: unele lucruri par a fi foarte vechi și chiar așa și sunt; altele, care par a fi la fel de vechi, sunt, în realitate, mult mai recente!

PS. Am publicat două studii de specialitate despre particula afirmativă da în română, unde am discutat toate aspectele legate de această temă. Aici pot fi găsite numeroase precizări, detalii, informații și ipoteze suplimentare:

1. „Originea și etapele fixării în română a vocabulei de afirmație da. Rolul traducerilor din perioada de modernizare a limbii române (1780–1860)” (2023). Versiune în engleză: „The origin of the Romanian vocable da ‘yes’, and the stages of its implantation in the language. The role of translations into Romanian in its modernization period (1780–1860)” (2022)
2. „Despre vechimea zicalei «Vodă da și Hâncu ba în română»” (2023)

Referințe