Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

În ortografia românească, accentul grafic nu se folosește decât atunci când apare pericolul unei confuzii. Când scriu veselă nu e nevoie să marchez grafic silaba accentuată. Cititorul înțelege imediat, din context, dacă e vorba de adj. „voioasă” sau de „ustensilele din bucătărie”. Se întâmplă rareori, dar se întâmplă, ca un context să fie insuficient și atunci e bine să notăm accentul prin semnul corespunzător pentru a nu crea confuzii. Comentez mai jos câteva situații în care notarea accentului ar fi înlăturat echivocul.

1. Editându-l pe Eminescu, Perpessicius a conservat, pentru parfumul ei popular-arhaic, varianta grafică vecinică în locul actualului veșnică. Editorul nu și-a imaginat, desigur, că se va afla vreodată un român care, în focul declamator, să-i schimbe accentuarea. S-a întâmplat și tocmai de ziua poetului, la tv. Ajungând la versurile din Călin (file din poveste):

Cine e nebun să ardă în cărbuni smarandul rar

Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?

un actor de ocazie pronunță cu toată claritatea: „a lui vecinică... s-o strivească în zadar”..., iar eu nici acum nu știu dacă să pun accentuarea pe seama ignoranței actoricești sau pe seama umorului îndoielnic cultivat de televiziunile comerciale pentru rating.

2. Prin clasa a doua sau a treia, am primit ca premiu pentru bună purtare (?) o carte ilustrată cu titlul Vălurea. Înainte de a mi-o înmâna, învățătoarea ne-a citit câteva pasaje de acolo. Vălurea era un personaj acvatic (o fetiță) care se agăța de mustața unui somn și în felul ăsta peștele o purta cu el peste tot, fără a o putea înghiți. Citindu-ne din carte, învățătoarea pronunța tot timpul Vălurea, cu accentul pe u, și în patru silabe: Vă-lu-re-a. Ajuns acasă, m-am lăudat cu Vălúrea mea, imitând pronunția învățătoarei, până ce tata, privind ilustrațiile din carte, și-a dat seama că-i Vălureá (ca rândunea, turturea) și mi-a explicat că de la val i se trage numele. Vorba ceea: „ce e val, ca valul trece”.

3. Câțiva ani mai târziu, la cinematograful din orășelul natal, rula filmul Robii, ecranizare după romanul Of Human Bondage al lui Somerset Maugham. Filmul englezesc, o raritate în vremea aceea, făcea săli pline. Deși pelicula înfățișa patimile amoroase ale nefericitului Philip Carey, toți spectatorii pronunțau Róbii, cu accentul pe o. A doua zi, profesorul de engleză ne-a luminat, pronunțând cu dicție pedagogică - Robii.

4. Când am ajuns la facultate, în chiar primul an, la intrarea în căminul studențesc, un afiș ne invita, cu preț redus, la spectacolul cu opera Cavaleria rusticană a lui Pietro Mascagni. Am fost la spectacol și abia acolo mi-am dat seama că accentuarea corectă este cavalería (din it. cavalleria), nu cavaléria (din germ. Kavallerie, rus. cavaleriia), întrucât nu se cânta vitejia unei armate de călăreți, ci se omagia noblețea țăranului sicilian.

5. Citesc un anunț din vitrina unei cofetării: torturi la comandă; înțeleg imediat că acolo poți comanda un tort pentru o ocazie fericită. Prietenul care mă însoțește (colaborator la „Cațavencu”), îmi zice grav, arătând spre DNA-ul de vis-à-vis: „aici procurorii comandă tortúri ca să afle inside ce se petrece outside”.

6. Te amuzi ascultându-l, dar nu mai faci nici doi pași pe stradela de burg medieval ce duce spre Tribunal și rămâi perplex când, de pe peretele scorojit al unui birou de copiat acte, îți sare în ochi anunțul „ucigaș”: executăm copii. „Glume ieftine” veți zice citind acestea, încât mie nu-mi rămâne decât să vă invit la o plimbare pe strada Eugeniu de Savoia din Timișoara, după ce se sting luminile și obloanele ruginite-s trase, ca să vă convingeți că nu-i de glumă cu accentul.

P.S. „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți” îi îndemna acum aproape două secole Ion Heliade-Rădulescu pe tinerii din vremea sa. Doctoranzii de azi, de prin originale Academii, sunt consiliați de mentorii lor spirituali să urmeze módele de azi, nu depășitele modéle de ieri, recomandându-le, asemeni bardului bătrân: „scrieți, cópii, numai scrieți!”