Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Ceterum censeo Carthaginem esse delendam - „iarăși mă încăpățânez să spun că trebuie să distrugem Cartagina”, cam așa ar suna, într-o traducere mai liberă, cuvintele cu care Cato cel Bătrân (234-l49 î.H.) își începea intervențiile în Senatul roman. Insistența cu care rostea aceste cuvinte izvora din exasperarea pe care care o trăia constatând că senatorii nu sunt conștienți de imensul pericol pe care îl reprezenta cetatea Cartaginei pentru Roma.

Peste multe secole, la noi, Constantin Noica își îndemna discipolii să-și susțină convingerile stăruitor și ferm, încredințat că: „nu numai linear și progresiv se gândește valabil. Poate niciodată linear, ci în spirală, în burghiu, ca într-un act de sondaj. Știi de la început un lucru, și-l spui de mai multe ori, îl spui neîncetat sub altă formă - până se spune singur”.

Cuvintele acestea mi-au venit în minte în timp ce urmăream pe YouTube elucubrațiile unor pretinși savanți care susțineau că româna este limba vechilor daci, că însăși latina descinde din limba dacă și alte bazaconii de acest fel. Revolta mea creștea văzând pe forum câți adepți au câștigat ipochimenii și câți oameni fără nicio pregătire lingvistică le-au sărit în ajutor cu cele mai absurde argumente; asta în timp ce savanți de notorietate, lexicografi prestigioși, etimologi renumiți și ziariști onești erau atacați cu injurii imunde din arsenalul extremismului dintotdeauna. Și atunci am înțeles că trebuie să stăruim, cu riscul să enervăm ori să plictisim, asupra unor adevăruri cardinale, să le exprimăm franc și să le susținem cu argumente ori de câte ori avem ocazia, așa cum ne-au învățat iluștrii predecesori.

Azi voi insista, urmând sfatul lui Noica, asupra faptului că latina ajunge la noi și cu „ajutorul” englezei. Și cum aș putea fi mai convingător altfel decât vorbind despre computerul nostru cel de toate zilele. Termenul provine din omograful englez: computer și s-a instalat în limbă odată cu introducerea obiectului ca atare. Nu însă dintr-odată. La început i s-a spus calculator, un derivat din a calcula. Recunoaștem în structura internă a acestuia rădăcina calc-, pe care o regăsim în lat. calculus = pietricică. Cum vechile instrumente de socotit romane se foloseau de niște pietricele înșirate pe ață, nu-i greu de reconstituit legătura pe care fantezia vorbitorilor a stabilit-o între socoteală și piatră.

În românește, recunoaștem aceeași rădăcină în neologismele calciu (elementul chimic), calcar (roca), calcul (renal sau biliar) și calcul (socoteală). Încet, dar sigur, cuvântul calculator pierde teren în favoarea lui computer. Explicații ar fi multe, important este însă să înțelegem că principalul motiv stă în faptul că așa i se spune în engleza din SUA, acolo unde, în Silicon Valley, este centrul informaticii mondiale. E adevărat că multe computere și accesorii sunt importate din China și alte țări asiatice, dar nu trebuie să uităm că, pentru a putea fi vândute în lume, ele sunt inscripționate în engleză.

Etimologic, originea computerului american este tot în latină, unde verbul computare înseamnă „a socoti”. Deși franceza a moștenit verbul latin (compter), limba literară l-a respins pe computer, temperând invazia anglicismelor. Și atunci i-a spus ordinateur, idee preluată și de spaniolă: ordinador. În schimb, italienii s-au consolat importând din țara de origine odată cu obiectul în sine și numele acestuia: computer. Portugheza a împăcat capra cu varza, recurgând la o contaminare: computer + ordinador = computador. În Basarabia am auzit spunându-i-se computator.

Aflat sub auspiciile (avis specere) protectoare ale marilor înaintași, repet cu obstinație concluzia de ieri și de alaltăieri: împrumutând din engleză, nu ne îndepărtăm de latină, ci, de multe ori, ne apropiem și mai mult.