Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Din articolul meu precedent s-ar putea trage concluzia că numai oamenii fără prea multă școală produc acele malversații lexico-semantice pe care lingvistica le-a numit etimologii populare (cumpărătivă în loc de cooperativă, lăcrămație în loc de reclamație etc.). Nu e chiar așa. Se întâmplă câteodată să clacheze și oameni cu o anumită pregătire intelectuală. Comentez mai jos două asemenea erori pe care le-am auzit „cu urechile mele”, cum se zice în popor.

Am asistat, cu ocazia unei inspecții, la o lecție de literatură. La un moment dat, vorbind despre calul lui Harap-Alb, profesoara întreabă: „copii, ați văzut că, virgulă, calul mânca jăratic?” Prefăcându-mă că nu înțeleg ce caută virgula între că și calul, i-am cerut explicații la sfârșitul orei. Răspunsul a venit prompt: „am vrut să evit cacafonia”. Mi-am dat seama imediat că profesoara nu cunoștea nici originea, nici semnificația exactă a termenului. Neologismul cacofonie nu are legătură cu repetarea, dezagreabilă a lui ca, ci provine de la grecescul kakos = urât, în asociere cu phonos = sunet. Dicționarele definesc net cuvântul cacofonie: „asociere neplăcută de sunete”. Dacă zicem: „se dusese să se sesizeze sistematic” (încercați pe cont propriu dacă nu mă credeți) putem fi acuzați, pe bună dreptate, de... cacofonie. Dimpotrivă, în versul lui Eminescu: „Argint e pe ape și aur în aer” sau al lui Macedonski: „Pe balta clară barca molatecă plutea”, revenirea armonică a vocalei a este percepută ca o „asociere agreabilă de sunete”, adică o... eufonie (gr. eu- „plăcut”).

Altădată, în cancelaria unui liceu industrial, directorul școlii a folosit verbul a oripila. Atât numai că persoana pronunța oribila. Colegii lui, pe care-i trata de sus, cum am observat, schimbau între ei priviri semnificative. Unul n-a îndrăznit să-l corecteze. Prima dată am crezut că n-am auzit bine, dar omului îi căzuse cu tronc cuvântul și insista cu... oribilismele lui, fiind convins că verbul său este un derivat de la cuvântul-bază - oribil. Trebuie să recunoaștem că numai un om cu oarecare știință de carte poate „îmbogăți” limba română cu asemenea monstruozitate lexicală, pentru că un om fără școală n-a folosit în viața lui nici adjectivul oribil, nici verbul a oripila. Directorul nostru trecuse prin școală, nu-i vorbă, dar cam fără folos cum se vede.

Lucrurile nu pot fi lămurite până la capăt fără a coborî în istoria lor. Dacă facem acest efort recuperator, constatăm că cele două cuvinte au pătruns în română din fr. horrible și, respectiv, horripiler, fapt confirmat de toate dicționarele. Franceza însă le-a împrumutat, la rându-i, din latină, unde verbul horreo înseamnă a tremura de frică, a fi înspăimântat. Acestui cuvânt romanii i-au atașat sufixul -ibilis, obținând adjectivul horribilis, ceea ce înseamnă înspăimântător, adică… oribil până la urmă.

Românescul a oripila este rezultatul unui parcurs asemănător. Verbul horreo avea, pe lângă sensurile descrise mai sus, și un înțeles oarecum mai special: „a sta drept (încremenit de teamă)”. Latina l-a asociat cu substantivul pilus = păr, obținând astfel compusul horripilare, ceea ce tradus mot-à-mot înseamnă „părul care stă drept în sus (de frică)”. Expresiile mi s-a ridicat păru-n cap (de groază) sau, și mai expresiv, mi s-a făcut părul măciucă (fără gel) vin să confirme paralelismul unor asemenea aventuri lexicale.

P.S. Din horreo îl mai avem pe a abhora = a avea aversiune pentru ceva. Din pilus provine cuvântul vechi păr (păros, împăroșa, împăroșat), dar și neologismele: pilozitate, a epila, a depila etc. Capilar, cu derivatele sale, este alcătuit din asocierea lui pilus cu caput = cap, iar capilarele sunt vasele de sânge subțiri ca firul de păr din cap. Din horreo, îl avem, vechi de secole, și pe a urî, atât numai că, erodat fonetic de uzul îndelungat, filiația este aici mai greu de perceput...