Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Expresia latină din titlu este o locuțiune de notorietate a cărei traducere literală (cuvânt cu cuvânt) ar fi: numele este un destin. Această lapidară formulare derivă din credința romanilor că numele omului îi va marca acestuia soarta de la naștere până la moarte. Deși lumea modernă nu mai crede în fatalitatea implacabilă a expresiei, precum strămoșii noștri latini, totuși numele poate fi astăzi o povară greu de purtat în situații din cele mai neprevăzute. Părinții sau, mă rog, nașii ar trebui să se gândească bine înainte de a boteza copiii pentru a nu-i obliga pe aceștia să se expună în lume cu un prenume inadecvat, care ar putea fi, la maturitate, ținta glumelor mai mult sau mai puțin nevinovate, a ironiilor sau a sarcasmelor.

Un caz aproape benign: uneori părinții sunt fascinați fie de sonoritatea neologic-elegantă a unor prenume, fie de prestigiul personalităților care le-au purtat de-a lungul vremii. Sextil (Pușcariu), Septimiu (Sever), Octavian (Paler sau Goga) sunt prenume care au în componența lor numeralele șase (sextină, sextet), șapte (septimă, septembrie, septenat), respectiv opt (octet, octavă, octombrie). În pofida acestei evidențe, nu puțini îl botează cu unul din aceste prenume pe chiar primul născut din familie. De acord că, în timp, filiația cuvintelor se estompează, uneori se șterge complet din conștiința vorbitorilor, dar totuși un act de minimă cultură ar fi să ne raportăm la trecut înainte de a ne prezenta în fața ofițerului de la starea civilă. Nu de alta, dar ne putem pedepsi copilul până n-a apucat să facă nicio prostie.

Iată, un alt caz mai grav: într-un articol anterior am vorbit despre un arbitru de fotbal din anii ’70, pe numele lui - Venus Ciocâlteu. Nașului său îi va fi plăcut sonoritatea prenumelui roman; mai avea, probabil, și niște cunoștințe precare de latină, încât terminația -us, specifică masculinelor, l-a asigurat că Venus era... bărbat. Nu știa însă că Venus, făcând excepție de la regulă, este feminin, ca platanus și alte câteva; dar, mai ales, nu știa că Venus era chiar zeița dragostei la romani, de la care ne-au rămas atâtea cuvinte frumoase precum a venera, venerabil sau venerație, dar și unele mai puțin plăcute ca veneric și venin.

Un caz și mai grav: Claudius a fost un împărat roman. Suferind de mai multe infirmități congenitale, umbla șontâc. A fost otrăvit de soția sa, Agrippina, pentru a-l putea aduce la tron pe fiul ei, Nero. Corespondentul românesc al lui Claudius este Claudiu (la feminin Claudia). În mod sigur, părinții care își botează cu acest nume fiul (sau fiica) ignoră faptul că în latină Claudius este un derivat de la claudus care înseamnă pur și simplu: „șchiop”^[1]. De-a dreptul consternat am fost când l-am găsit pe internet pe un anume Claudiu Șchiopu - o incredibilă asociere pleonastică dintre prenume și nume. I-am mai găsit pe Claudiu Chioreanu, Claudiu Ciungu, Claudiu Surdu și Claudiu Mutu. Speriat, am oprit aici căutările. Dacă sunteți mai curajoși decât mine, continuați cercetarea. Cine știe ce mai găsiți!

În cartea sa, Un excurs onomastic în spațiul public românesc actual, Oliviu Felecan înregistrează prenume incredibile, pe care niște copii nevinovați le vor duce cu ei toată viața. Citind cartea, mă întrebam ce prestigiu și până la urmă ce șansă ar putea avea un tânăr când se prezintă la un interviu sau la un concurs purtând prenume ca Justiția (2), Semafor (1), Lămâie (18), Ministru (22), Portocală (65, al 66-lea e de la Ploiești)^[2] și altele asemenea?

În final, două cazuri pe care le-am cunoscut direct. În facultate, aveam un profesor pedant, în sensul bun al cuvântului, excelent pregătit filologicește, sobru și incoruptibil. Îl poreclisem, cu admirație amestecată cu teamă, Robespierre. Era exigent, dar drept. Toți îl respectam. Am aflat, după mulți ani, că omul își schimbase numele inițial. Și bine a făcut. Cum l-am fi privit, cum l-am fi respect dacă se prezenta în fața noastră cu numele de pe certificatul de naștere original: Ștefan Curuleac.

Tot în Timișoara acelor ani trăia un poet care se bucura de o anume faimă în urbe. Atât numai că, nenorocire, se născuse cu numele de familie Bacșis. Să te cheme Anghel (înger) + Bacșis este destul. Să mai semnezi și versuri cu numele ăsta e prea mult: ai pierdut cititorii până nici n-au deschis cartea. Conștient de „contradicția în termeni”, poetul nostru și-a ales un pseudonim, în acord cu lirismul versurilor sale. Și, asemenea profesorului meu, bine a făcut și el.

P.S. Aflu că la cazinouri s-a introdus jocul alba-neagra. Recomand drept crupiere pe Bianca Negruț, Bianca Negreanu și Bianca Negrea: succes sigur! Un cititor mi se tânguie pe forum (eu sper că în glumă, dar mai poți ști?) că a pierdut o avere la un asemenea cazinou, escrocat de o anume Negruța Alboiu. Se non è vero, è ben trovato.