Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Poetul Dorel Sibii (1943-l998), originar din satul Hălăliș, comuna Săvârșin, este cinstit în fiecare toamnă printr-un festival ce-i poartă numele. Anul trecut (2015), la a 17-a ediție, în parcul central din Săvârșin, a fost dezvelit bustul poetului și a fost lansat un volum cuprinzând cele mai frumoase creații ale sale. Odată cu lansarea cărții, participanții au dezbătut chestiuni ce țin de intimitatea creației. La un moment dat, Vasile Dan, președintele scriitorilor arădeni, a comentat faptul că Dorel Sibii refuza să scrie cu â din a, așa cum cere ortografia actuală. Observația sa a declanșat în jurul chestiunii discuții, care s-ar putea rezuma la întrebarea dacă e bine să scriem cu î din i și sînt sau cu â din a și sunt. Voi răspunde franc la această întrebare, așa cum am făcut-o și acolo, dar numai după ce, de-a lungul a două sau trei episoade, voi prezenta problematica ortografiei noastre și argumentele care permit formularea unei opinii credibile în această privință.

Să începem cu etimologia. Cuvântul ortografie este un neologism importat de limba noastră din latinescul orthographia. În latinește, acest cuvânt a ajuns din greaca veche în care îl recunoaștem ușor pe ortho = corect, drept și pe graphein = a scrie. Cele două cuvinte grecești au servit drept bază pentru mai multe cuvinte compuse. Pe ortho- îl găsim în ortodoxie, etimologic: „credința (doctrina) cea dreaptă", în ortopedie = picior „corectat" (lat. pes, pedis = picior), în ortoepie (rostire justă) etc., iar pe graphein în biografie = (de)scrierea vieții (bios), dactilografie = scriere cu degetele (dactylo = utilizarea degetelor), geografie = scriere despre Pământ (Geo) etc.

A scrie corect este întâiul semn de respect pentru limba ta și pentru cei care te citesc. În acest scop, lingviștii au avut de ales între ortografia etimologică și ortografia fonetică. Simplificând mult lucrurile, putem spune că principiul etimologic este unul istoric și cultural: scriem așa cum vorbeau strămoșii noștri și cum scriau înaintașii noștri, iar cel fonetic este unul senzorial: scriem așa cum auzim rostindu-se azi.

Francezii pronunță dua, dar scriu doigt = deget, rostesc bocu = mult, dar scriu beaucoup. Știind că în latinește deget era digitus, nu-i greu să observăm că forma doigt conservă consoanele g și t din etimonul latin, chiar dacă acestea au dispărut din pronunția actuală. Dacă francezii ar scrie bocu, nu beaucoup, vorbitorii ar pierde legătura cu elementele componente beau = frumos și coup = lovitură, căci, oricât de ciudat pare, etimologic beaucoup înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât lovitură frumoasă. Cum s-a ajuns de la lovitură frumoasă la mult nu e prea greu de ghicit, dacă ne gândim la formidabila fantezie a vorbitorilor. Să luăm un exemplu de azi care, prin analogie, poate să explice evoluția semantică de acum câteva sute de ani. O lovitură frumoasă la tenis o poate face pe Simona Halep să câștige un meci și odată cu aceasta mulți bani. Nu cred că se juca tenis pe vremea lui François Villon (n. 1431), deși francezii au inventat jocul (cf. articolul mai vechi ține de tenis), dar o „lovitură măiastră” la vistieria cutărei primării din vremea marelui poet „infractor" ar fi putut avea același efect. Se înțelege din aceste două exemple (dar câte nu s-ar mai putea găsi!) că, dacă francezii ar renunța la scrierea etimologică, legătura lor cu trecutul ar fi mai puțin evidentă.

Ortografia etimologică are avantajul că păstrează un contact cultural și sentimental cu istoria proprie. Are însă dezavantajul că, fiind destul de complicată, se deprinde greu, iar cei care scriu sunt mai expuși erorilor.