Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Trebuie precizat încă de la început că nici ortografia fonetică, nici ortografia etimologică nu există în stare pură. Ortografia fonetică poate conține elemente de factură etimologică, după cum și aceasta din urmă poate recurge la elemente de natură fonetică. Când afirm că ortografia românească este fonetică susțin de fapt că principiul fonetic prevalează asupra celui etimologic. Dimpotrivă, când afirm că ortografia franceză este etimologică, nu exclud prezența unor criterii de natură fonetică.

Principiul suveran al ortografiei fonetice este unul simplu: unui sunet (fonem, mai exact) îi corespunde o singură literă. În românește, fie că scriem loc, pom, rotund (cuvinte de origine latină), bolnav, domolit, boier (slave), odaie, moft, moloz (turcești), oraș, tobă (maghiare), fie, în sfârșit, că scriem posomorât (cuvânt cu etimologie necunoscută), vocala o e reprezentată întotdeauna de același semn grafic: [o]. În ortografia franceză însă, deși se pronunță identic, vocala o se scrie în patru feluri, potrivit unor criterii de factură etimologică: eau (lat. -ella) în morceau = bucată, beau (lat. bellus) = frumos; au în sauter (lat. saltare) = a sări, cause (lat. causa) = cauză, motiv; o în: sortir (lat. sortiri) = a ieși, dormir (lat. dormire) = a dormi. O variantă grafică mult mai rară pentru același sunet este [ô]. Se găsește în denumirea turistică a Rivierei Franceze, Côte d’Azur, și în alte câteva cuvinte precum apôtre = apostol, hôpital = spital. Dacă raportăm aceste cuvinte la originea lor, constatăm că ortografia franceză este atât de pedantă - în sensul bun al termenului - încât marchează printr-un o circumflex [ô] până și pierderea pe drumul de la latină la franceză a unui s, următor lui, din etimon: costa, apostolus și hospitalis.

Asemenea comparații între scrierea etimologică și cea fonetică se pot face luând în discuție și alte grafii din alte limbi. Se ajunge la aceleași concluzii.

După Unirea din anul 1859, odată cu trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, a început o dispută aprinsă între adepții ortografiei etimologice și adepții ortografiei fonetice. Ion Heliade-Rădulescu spre sfârșitul vieții, apoi școala latinistă a lui Cipariu, Laurian și Massim au încercat într-un fel sau altul să promoveze ortografia etimologică. Titu Maiorescu în veacul al XIX-lea și începutul celui următor, ca și Sextil Pușcariu în secolul trecut au susținut ideea fonetismului, care până la urmă a avut câștig de cauză. Trebuie spus însă că lupta n-a fost ușoară și că fonetismul a câștigat bătălia pas cu pas. Cine are curiozitatea și posibilitatea să răsfoiască manuscrisele scriitorilor noștri din secolul al XIX-lea constată că Alexandru Macedonski^[1] - dar nu numai el - scria: a cânta, vênt, rîu, fôntână, adûnc, urmând grafia etimoanelor latine: cantare, ventus, rivus, fontana, aduncus; regula aceasta a complicat scrierea, făcând-o greu de asimilat de către o populație nu prea inițiată în tainele latinei. A trebuit să vină reforma ortografică din 1904 care a eliminat grafemele [ê], [ô] și [û] și a păstrat doar grafiile [â] și [î]. Reforma lui Sextil Pușcariu din 1932 a conservat aria răspândirii lui â și a acceptat generalizarea grafiei sunt în defavoarea lui sînt. A venit apoi, după două decenii și mai bine, reforma din 1953 care l-a eliminat complet pe â; nu însă definitiv, căci litera â a fost reintrodusă zece ani mai târziu în român și derivatele sale România, românește, românesc. Despre ultima reformă, din 1993, în episodul următor când voi avea ocazia să-mi spun părerea despre maniera în care ar trebui să scriem astăzi.