potică

Biografii lexicale
Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Cât de repede evoluează limba! În urmă cu 50-60 de ani, o țărancă din Ardeal mergea „la potică după leacuri”. Azi ea merge „la farmacie după medicamente”. Formele vechi și dialectale dispar încet-încet. Pentru istoria limbii române cunoașterea lor are însă importanță capitală, întrucât ne ajută să înțelegem direcția schimbărilor lingvistice. Într-un articol mai vechi, am vorbit despre istoria propriului nume. Am spus atunci că bunicul meu patern nu era cunoscut în sat după numele oficial de la primărie, Funeri Pavel, ci i se spunea Pavelu’ Iancului, ceea ce însemna că Pavel este fiul lui Iancu. Asta se întâmpla acum mai bine de 100 de ani. Astăzi obiceiul a dispărut, suntem cunoscuți după numele din buletin. Dar, chiar dacă s-ar fi păstrat obiceiul denominației de atunci, azi s-ar zice: Pavel al lui Iancu, pentru că în direcția aceasta a evoluat morfosintaxa românei.

Dicționarele, atlasele lingvistice, glosarele înregistrează faptele de limbă vechi și dialectale pentru a nu se pierde legătura cu trecutul. Se uită adesea că poezia populară este un rezervor important de asemenea date. De ce? Pentru că expresia este fixată în tipare prozodice, care nu permit ingerințe; o schimbare, cât de mică, ar deregla rima, ritmul sau măsura. E destul să ne gândim cum ar suna versurile:

Pe dealul Feleacului

Trec carăle Iancului

dacă am zice, conform morfologiei actuale, „carăle lui Iancu”.

potică a dispărut din vorbirea cotidiană, chiar și la țară, s-a văzut la început. Rigorile prozodice contribuie însă la menținerea în viață a cuvântului; cum ar fi să înlocuim potica și poticarășul cu farmacie și farmacist în cunoscutul cântec popular:

Săracă inima mea,

Iar începe-a mă durea.

M-am dus la doctor cu ea

La doctor și la potică

Și mi-or spus că n-am nimică.

Poticarășul mi-o spus:

Leacuri la inimă nu-s!

Încercați pe cont propriu și veți constata că nu numai atmosfera stilistică ar fi făcută praf și pulbere, ci și ritmul, măsura sau rima (farmacie n-ar mai rima cu nimică, iar farmacistul, în loc de poticarășul, ar perturba ritmul și metrul).

Potică a ajuns la noi din magh. patika. Este curent doar în graiurile ardelenești. La maghiari, el provine din germ. Apotheke. Germana l-a luat din lat. apotheka. La rându-i, latina l-a preluat din vechea greacă: apothéké. Cum de a dispărut întâiul a din apothéké în maghiară ne putem întreba firesc, cu atât mai mult cu cât știm, din sute de alte cazuri, că vocalele inițiale sunt foarte rezistente, adică dispar greu în cursul modificărilor fonetice pe care le suferă cuvintele de-a lungul istoriei lor. Dar, dacă aflăm că în maghiară a este articol hotărât proclitic, atunci lucrurile devin limpezi: vorbitorii erau încredințați că apatika (a + patika) este farmacia (potica), nu farmacie (potică)[1].

În franceză, gr. apothéké a pătruns prin latină și a suferit mari transformări fonetice, devenind până la urmă boutique. De aici provine neologismul nostru butic = magazin mic, cuvânt care a făcut carieră după 1989, când buticurile au apărut cu sutele, odată cu privatizarea spațiilor comerciale din orașele și satele noastre. Un alt neologism, care are ultima rădăcină cunoscută în gr. apothéké, este bodegă = local (mic) unde se consumă gustări și băuturi (alcoolice). Dicționarele noastre ne spun că neologismul românesc este preluat din germ. Bodega. În spaniolă, bodega denumește un magazin la subsol, o pivniță chiar. În Londra și în alte orașe din Marea Britanie și SUA trăiesc comunități spaniole semnificative. Bodega, în engleză, a fost împrumutat din spaniolă și a denumit, la început, magazinele comercianților hispanici („a small grocery store, especially in a Spanish-speaking neighborhood”). În urma uzului îndelungat, cuvântul și-a lărgit sfera semantică, denumind un magazin de mici dimensiuni.

Se vede acum, după descrierea parțială a inventarului lexical european, că pierderea regionalismului potică ar fi împuținat perspectiva schițată mai sus. Poezia populară îl ține însă viu în limbă.


  1. Un fenomen similar s-a petrecut cu rom. buric. În latina clasică era umbilicus care în latina vulgară era *umbulicus. Româna l-a moștenit, evident, din latina vulgară, într-o primă fază în forma umburic, cuvânt pe care vorbitorii l-au analizat greșit: un + buric (pronunțat, în fapt, um buric, ca um brad, um pom). Asemenea confuzii fac vorbitorii pentru care româna nu e limbă maternă. Prin anii ’90, locuia lângă mine un neamț bătrân, trecut bine de 80 de ani, care vorbea românește relativ corect. Mi se plângea că rudele încearcă să-i pună travă în ceai. Am înțeles despre ce e vorba abia când am aflat cât îl chinuia ideea că rudele lui vor să-l omoare, pentru a-i moșteni averea. Otrava era, pentru el, o travă.

Alte articole lingvistice

Alexandru Graur

Dezbateri

Diverse

DOOM2

DOOM3

Ionel Funeriu

Istoria regulilor ortografice

Încercări de îndreptare

Îndreptarul ortografic, ediția a V-a : Punctuația

Mioara Avram

Misterele cuvintelor

Monitorizarea presei

Punctuație

Rodica Zafiu

Rodica Zafiu : Păcatele limbii

Sextil Pușcariu : Limba română (1940) - vol. 1

Vasile Alecsandri