Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Un prieten din Germania, traducător profesionist în Frankfurt am Main, mă consultă din când în când cu privire la nuanțele semantice noi care apar în lexicul românesc. Plecat din România acum mai bine de 30 de ani, vrea să știe cum evoluează româna la ea acasă. Într-una din zilele trecute, mă informează că, într-un text pe care urma să-l traducă în germană, „simte” el că termenul provocare a câștigat nuanțe meliorative (lat. melior = mai bun) pe care nu le avea atunci când părăsea România. Rămăsese la ideea că provocare înseamnă instigare la ceva rău. Prind din zbor ideea și-i scriu ce cred despre subiect.

Ce legătură poate fi între a boci și a provoca? Niciuna, la prima vedere. Dacă sondăm însă în trecutul acestor cuvinte, descoperim lucruri cu adevărat... „provocatoare”!

În limba română veche exista cuvântul boace cu sensurile „voce, grai, glas, cuvânt”, moștenit din lat. vocem, forma de acuzativ a lui vox. (Consoana inițială v s-a transformat în b, tot așa cum s-a întâmplat în cazul lui veteranus devenit bătrân.) Cuvântul boace a dispărut demult, fiind înlocuit de voce. S-a păstrat însă derivatul verbal a boci = a se jelui, a plânge (după un mort); de la acest verb s-a format apoi substantivul bocitor, folosit mai mult la feminin - bocitoare.

Direct din lat. vocem sau prin intermediar francez, pornind de la aceeași rădăcină, au ajuns la noi neologisme ca vocală, vocabulă, vocabular, vocație, vocativ (cazul), a vocifera. Au fost preluate apoi alte și alte compuse și derivate ca: a convoca, a evoca, a invoca, a provoca, a revoca. De la aceste verbe s-au format apoi, pe teren românesc, nenumărate substantive și adjective: convocator, evocator, invocație, provocator, univoc, echivoc, plurivoc etc. Avocatul însuși este, etimologic vorbind, cel care te apără folosind vocea. O variantă învechită a cuvântului este advocat, formă care conservă integral prepoziția latinească ad = la, către, lângă, folosită și în alte compuse ca administrator, a adecva, adversar... Bazându-se pe realitatea că reclama produsului precedă vânzarea acestuia, dicționarele etimologice latinești emit ipoteza că până și verbul praeconizo cu sensul de „a face reclamă unei mărfi în piață” ar fi format din prae „înainte” și voco „a striga”. Și mai există un argument în favoarea acestei ipoteze: însuși crainicul care „făcea strigarea” (cum altfel pe vremea aceea decât cu vocea?) era numit praeco. Interesant este că de la această rădăcină derivă fr. préconiser de unde l-am împrumutat noi pe a preconiza, „a proiecta, a prevedea”, dar și „a propune, a recomanda, a face reclamă”.

Evoluția semantică a cuvintelor este adesea imprevizibilă. Cazul lui a provoca este simptomatic în această privință. Semnificația originară a latinescului provocatio era aceea de „instigare prin voce aspră la ură sau la bătaie”. Cu timpul, odată cu răspândirea luptelor organizate după anumite reguli - să le zicem sportive -, provocatio a început să câștige un sens meliorativ, însemnând „stimulare în vederea unui concurs”, „încurajare de a participa la o competiție oarecare”. În franceză, cuvântul a devenit provocation, păstrând multă vreme sensul inițial din latină. Dicționarul tezaur al limbii franceze ne informează că termenul este atestat încă din secolul al XII-lea, când era folosit doar cu sensul de „incitare la ură și la acțiune violentă”. Cu acest sens vechi, am preluat noi cuvântul din limba lor abia acum vreo 200 de ani. Acest lucru se simte bine dacă ne gândim că derivatul substantival de la a provoca este provocator, adică „o persoană care instigă la producerea unui act reprobabil”. Când l-am împrumutat, noi am ignorat faptul că în franceză cuvântul a început să-și piardă treptat din valența-i peiorativă (peior „mai rău”), dobândind un sens neutru: „être volontairement ou non la cause de quelque chose”, adică acela de „a fi, în mod voluntar sau nu, cauza unor fenomene”. Nuanța peiorativă a însoțit cuvântul românesc încă aproape un secol după ce l-am preluat.

Un corespondent al fr. provocation este în engleză, challenge, cuvânt al cărui sens a evoluat asemănător. La început a însemnat „incitare la duel”. Oricât de neîndurător și înverșunat putea fi odinioară duelul, el era totuși o „instituție a onoarei”, lupta desfășurându-se după reguli stricte, respectate de combatanți. Onestitatea, corectitudinea, fairplay-ul aproape, au devenit curând condiții sine quibus non ale viitoarelor întreceri sportive. Cum practica duelului a dispărut, challenge și-a restrâns sensul de la: „call to take part in a contest or competition especially a duel”, la: „call to take part in a contest or competition”, adică „apel pentru a participa la o competiție sau concurs”.

Odată cu instaurarea, și la noi, a concurenței loiale (cât de cât) și a fairplay-ului sportiv (atâta cât e), încet-încet cuvântul provocare și derivatele sale au răspuns imperativelor momentului câștigând valențe semantice pozitive, încât o provocare începe să semnifice ideea neutră de: „cauză declanșatoare a unei acțiuni”. Semantica neologismului românesc s-a sincronizat astfel, chiar dacă mai târziu, cu direcțiile care marchează evoluția paneuropeană a conceptelor.