Articol publicat de Ionel Funeriu în Biografii lexicale, Editura Brumar, 2019

Când mă gândesc la vineri îmi vin în minte versurile lui Eminescu din Scrisoarea II:

La aceste academii de științi a zânei Vineri

Tot mai des se perândează și din tineri în mai tineri...,

dar și cele din poezia Venere și Madonă:

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braț molatic ca gândirea unui împărat poet.

Nu uit nici versurile din Scrisoarea V:

Așa că, închipuindu-ți lăcrămoasele ei gene,

Ți-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene.

Dincolo de dimensiunea estetică a lor, aceste trei extrase vorbesc implicit despre intuiția etimologică a poetului, care a pus în lumină firele secrete ce leagă împreună cele trei cuvinte: vineri, Venus, Venera.

Pentru mine vineri mai are și o dimensiune umoristică: în vremea studenției mele un cunoscut arbitru de fotbal se numea Venus Ciocâlteu.

Părinții, nașii, popa sau cine o fi fost responsabil cu botezul nu aveau habar că Venus este femeie, nici că, în mitologia romană, era chiar zeița dragostei. „Numele îți marchează viața asemenea unui destin", cam așa s-ar traduce mai liber locuțiunea latină nomen omen. Ciocâlteu, săracu’, a purtat cu sine toată viața, prin prenumele său, ignoranța și impostura celor care l-au botezat astfel.

La vineri s-a ajuns de la Veneris, forma de genitiv a lui Venus, tot așa cum la marți s-a ajuns de la Marte, la miercuri de la Mercur ș.a.m.d. Franceza, italiana și spaniola au urmat cu fidelitate sistemul: vendredi, venerdì, respectiv viernes. În latinește, Venus a dezvoltat o familie bogată: venerari (verb) veneratio (substantiv) veneratus și venerabilis (adjective), cuvinte ale căror corespondente sunt lesne de ghicit în română. Mai greu de ghicit este însă cum s-a ajuns de la Venera la... venin. Se pare că totul pleacă de la o băutură afrodiziacă^[1], venenum, în al cărei nume recunoaștem rădăcina ven- din Venus. Consumată în exces, aceasta putea duce la deces, așa că până la urmă vorbitorii au uitat semnificația inițială, reținând doar consecințele letale ale băuturii.

Derivatele latinești au fost urmate de limbile neolatine care le-au modificat ușor aspectul fonetic potrivit specificului fiecăreia: fr. vénérer, it. venerare, port. și sp. venerar. În franceză, aceste derivate sunt atestate încă din secolul al XVII-lea, dar în română ele s-au răspândit abia două veacuri mai târziu, mai întâi printre intelectualii care vorbeau franțuzește. A venera este un sinonim aproximativ al verbului a iubi. DEX-ul îl definește după cum urmează: „a respecta în mod deosebit, a cinsti în cel mai înalt grad, a manifesta o prețuire profund respectuoasă pentru cineva sau ceva”. Ceea ce este paradoxal în jocurile nuanțelor semantice e faptul că, deși a venera ne trimite gândul la zeița dragostei, verbul acesta pierde pe drum componenta erotică, mizând aproape exclusiv pe adulația sinceră care impune distanță respectuoasă între adulat și adulator. De altfel, pentru autorii Dicționarului de sinonime, această diferențiere este atât de pronunțată, încât pe a iubi nici nu l-au înregistrat printre sinonimele lui a venera!

Neologismul conferă o anumită solemnitate savantă frazei, dar, cum de atâtea ori s-a spus, de la sublim la ridicol nu-i decât un pas. Cu simțu-i înnăscut pentru subtilitățile limbii, Caragiale „compromite" voluntar cuvântul venerabil (așa cum a făcut altădată cu amic), punându-l în gura unor personaje semidocte ori senile ca Trahanache, Cațavencu, Lache sau Mache. E o reacție contra imposturii, atitudine cu care ne-a obișnuit literatura sa.

P.S. Pentru a-l proteja pe bolnav, medicii evită rostirea frustă a numelui unor boli grave, „rușinoase" sau fatale, scop în care recurg la interdicții de vocabular, la eufemisme sau la termeni savanți. În cazul bolilor pricinuite de amor (necontrolat!), medicii francezi au renunțat la violența terminologiei populare și au apelat la ajutorul zeiței Venus, numindu-le maladies vénériennes, sintagmă pe care doctorii noștri au copiat-o cu... dragoste.