ÎNCLINA, înclin, vb.I. 1. Refl. A se îndoi ușor (spre pămînt, în jos), a se pleca. V. încovoia. Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină... Sau o floare ce pe țărmuri de pîraie se înclină. MACEDONSKI, O. I 71. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină. EMINESCU, O. I 79. Copilița se înclină, Ca o floare de grădină. ALECSANDRI, P. P. 206. ◊ Tranz. Dima și Fomete au înclinat capetele și au tăcut, ațintindu-și ochii asupra pămîntului. GALAN, Z. R. 30. ♦ A se pleca în fața cuiva în semn de salut, de admirație sau de devotament. V. închina. Tudor și Bîrnovă se înclinară, cu ochii plini de admirație neprefăcută. SADOVEANU, O. VII 83. Vei saluta trecătorii... Te înclini pînă la pămînt. SAHIA, N. 102. Străinu-n cale-i se înclină Și pe genunchi cade cu dor. ALECSANDRI, P. III 334. 2. Tranz. A apleca un corp, a-i da o poziție aplecată, a mări înclinația unui corp. ♦ Refl. Fig. (Despre soare) A se coborî (către asfințit); (p. ext. despre zi) a se apropia de sfîrșit. Ceasul e în deseară și ziua se înclină! GALACTION, O. I 34. Soarele se înclina. C. PETRESCU, S. 178. Soarele cam binișor S-a-nclinat către sfințite. COȘBUC, P. II 127. 3. Refl. Fig. A se lăsa convins, a admite, a aproba, a accepta, a se închina. Mă înclin în fața argumentelor tale. 4. Intranz. Fig. (Urmat de o completivă indirectă) A fi dispus să... Înclin să cred că e sincer. ▭ Cu atît mai puțin era înclinat să guste în acele împrejurări măreția peisajului. VORNIC, P. 188. ♦ A avea înclinație, a simți vocație, atracție (pentru o disciplină, o meserie etc.). Înclină spre inginerie. 5. Refl. reciproc. Fig. (Învechit) A avea legături de dragoste cu cineva. Oh, cît eram de liniștită pînă a nu mă înclina cu tine. FILIMON, C. 103. Lăsă toate ce avea și se înclină cu un ibovnic. GORJAN, H. II 121.