ÎNCORDA, încordez, vb. I. Tranz. 1. A aduce mușchii corpului (p. ext. corpul întreg) în stare de tensiune. Își încordă brațele și umerii îmbrăcați într-o cămașă de cînepă. DUMITRIU, N. 147. O tărie nebună îmi încordă mădularele. SADOVEANU, O. VI 13. ◊ Refl. Primprejur, pe moșie, țăranii... se încordau din greu gemînd. SADOVEANU, O. VII 277. Și apoi încordîndu-se și scuturîndu-se o dată voinicește, iară și-arată puterile sale zicînd: Ține-te zdravăn, stăpîne, că iar am să zbor. CREANGĂ, P. 220. ♦ Fig. A-și aduna, printr-o sforțare, puterea, atenția, memoria, voința etc., a face un efort. Își încordă încă o dată toată voința. DUMITRIU, B. F. 148. Dacă îți încordezi atenția, observi că fiecare cal e altfel, fiecare înfățișează alergarea lui cu alte mișcări. STANCU, U.R.S.S. 122. Îmi dădeam cîteodată osteneala să-mi încordez memoria... și nu puteam. NEGRUZZI, la TDRG. ♦ (Rar) A întări. Va depune cu atît mai mult silințele spre a dezvolta... inteligența ageră a junimii noastre, încordînd totdeodată în inimile tinerilor nobilul simțimînt al patriotismului. ODOBESCU, S. III 327. 2. A aduce în stare de tensiune, a întinde un arc, un cablu etc. Își încordau arcurile și puștile. RETEGANUL, P. V 70. ♦ (Cu privire la instrumentele muzicale cu coarde) A acorda. Încorda-voi a mea liră să cînt dragostea? EMINESCU, O. I 140. ♦ Fig. (Neobișnuit) A da formă de arc, a arcui. Niște sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atîta delicateță. NEGRUZZI, la TDRG. 3. (Rar) A lega strîns, a strînge, întinzînd sau răsucind funia care leagă. L-a legat, nu l-a legat, Că de mîini l-a încordat, De picior l-a-mpiedicat. TEODORESCU, P. P. 554. ♦ A lega coardele viei. (Refl. pas.) După ridicatul viei la un harag, se sapă tot pămîntul și apoi se încordează. I. IONESCU, P. 249.