ABLATIV 1. Într-o concepție morfologică asupra cazului* (vezi CAZ_I), caz existent în limbi cu o flexiune cazuală bogată (ex. sanscrită, latină, turcă), unde apare ca regim* al verbului, al adjectivului sau al unor prepoziții și exprimă diverse valori circumstanțiale, în special, punctul de plecare sau momentul de începere a acțiunii (ex. lat. venio domo rure „vin de acasă, de la țară”; a(b) puero, „din copilărie”). în limbile romanice, ca urmare a pierderii distincțiilor fonetice de la finala cuvintelor, forma cazuală de ablativ a dispărut, iar valorile au fost preluate de diverse construcții prepoziționale. 2. Într-o concepție semantico-localistă asupra cazului (vezi CAZ_III), unde toate relațiile de caz, inclusiv cele abstracte, sunt interpretate în termeni de „localitate” și de „direcție”, ablativul, existent în orice limbă, reprezintă una dintre relațiile cazuale de bază, exprimând punctul de plecare al mișcării, dar și raporturi mai abstracte; originea, proveniența (ex. Pleacă de la Iași; Cartea trece din mână în mână; El provine dintr-o familie modestă; Boala rezultă din surmenare). în accepția cu patru cazuri de bază, ablativul se distinge prin [+Loc; +Sursă] și se opune locativului*, caracterizat prin [+Loc; -Sursă], ergativului*, caracterizat prin [- Loc; + Sursă], și absolutivului*, cazul nemarcat, caracterizat prin [- Loc; – Sursă], în accepția cu mai multe cazuri locative și direcționale, ablativul aparține grupului de cazuri orientate, opunându-se, în cadrul acestora, alativului*, care exprimă direcția și limita finală, iar ambele se opun cazurilor nonorientate: inesivul* și adesivul*. Vezi CAZ. G.P.D.