Definiția cu ID-ul 1085079:
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
ABSOLUT, -Ă 1. Timp ~ În limbile cu un sistem temporal bogat, timp care intră în sistemul de opoziții absolut vs. relativ*, exprimând un raport temporal stabilit direct față de momentul enunțării* (de ex., trecutul în raport cu momentul producerii enunțului); se opune timpurilor relative*, care exprimă valori temporale stabilite prin intermediul altor raporturi temporale (de ex., trecut în raport cu alt moment al trecutului). în limba română, opoziția absolut-relativ privește, în cadrul trecutului, distincția perfect* simplu și perfect compus, timpuri absolute, în raport cu mai mult ca perfectul*, timp relativ, iar, în cadrul viitorului, distincția viitor*, timp absolut, în raport cu viitorul anterior*, timp relativ (să se compare: Am mâncat a cum o oră vs. Mâncasem când ai venit la mine). 2. Tranzitiv folosit ~ Verb tranzitiv* cu complementul direct neexprimat în context, conținut latent în semantica internă a verbului; se opune tranzitivelor cu complementul direct exprimat (vezi folosirea absolută a verbelor tranzitive a citi, a învăța, în raport cu folosirea lui a descoperi: El citește și învață toată ziua, descoperind lucruri noi). 3. Construcție ~ Construcție izolată cu valoare circumstanțială organizată în jurul unui gerunziu, participiu sau infinitiv, grupând forma verbală nepersonală și toți determinanții (toate argumentele*) acesteia, inclusiv un subiect propriu, diferit de subiectul verbului predicat (ex. Venind mult mai devreme căldura, în iulie străzile erau pustii; Ajunsă în pragul disperării, s-a hotărât să renunțe la serviciile ei). • Construcția absolută are libertate de topică, acceptând deplasarea în puncte diferite ale enunțului, și o oarecare autonomie sintactică, dezvoltând o organizare interioară determinată de regimul* propriului centru*, dar, spre deosebire de un enunț* sintactic complet, este lipsită de independență, având nevoie de un suport predicativ din afara construcției. Româna, ca și alte limbi romanice, conservă aceste construcții din latină, dar, spre deosebire de latină, unde asemenea construcții aveau un subiect în ablativ* sau, în latina târzie, în acuzativ* (vezi lat. Incitato equo, se hostibus obtulit „calul îmboldit, s-a năpustit asupra dușmanului”), în română, subiectul, dacă este exprimat, nu poate apărea decât în nominativ; de la construcția cu «ablativ absolut», se ajunge la «nominativul absolut». 4. Superlativ ~ Vezi SUPERLATIV. G.P.D.