ABURI, aburesc, vb. IV. 1. Refl. A se acoperi cu aburi (condensați în picături foarte fine). Fereastra se aburise iar, dar se făcea acum cenușie. DUMITRIU, B. F. 78. ◊ Tranz. Își luă ochelarii... îi aburi, îi șterset și-i puse. VLAHUȚĂ, O. A. III 10. Fig. Pe cei mai mărunței [pești]... Îi aburesc cu sare și-i usuc în cuptor. SADOVEANU, N. F. 30. ◊ Fig. (Despre ochi) A se umezi. Lui Mitrea i s-a aburit dintr-o dată negreața ochilor [de bucurie]. SADOVEANU, M. C. 66. 2. Intranz. A scoate aburi. E o zi de primăvară timpurie. Pămîntul aburește sub picioare... Curînd-curînd, pe dezmorțită glie or să roiască tinere tractoare. DEȘLIU, N. 79. Apele aburesc somnoroase, vilele încep a-și deschide ferestrele. VLAHUȚĂ, O. A. III 33. ◊ Tranz. De-o săptămînă... zăpada se topise; mușcelele, acoperite d-o pojghiță verzuie, abureau un fum ce se-nălța alene. DELAVRANCEA, S. 51. ◊ Tranz. fact. A venit... primăvara, curățind apele de sloi, aburind țarinile, înflorind pămîntul, întinerindu-l. SANDU-ALDEA, U. P. 178. 3. Refl. Fig. A se roși, a se aprinde la față din pricina căldurii sau a unei emoții. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum; ce zici, așa-i că-ți vine la socoteală? CREANGĂ, P. 163. 4. Tranz. Fig., A atinge ușor (ca o suflare). Se simți aburit de o senzație dulce, ca și cum o mină caldă și mîngîietoare îi netezea fruntea. VLAHUȚA, O. A. 106. ♦ Intranz. (Despre vînt) A adia ușor. Pe Moldova și pe codri stăteau grămezi mari, alburii de nouri și nici un vînt nu aburea. SADOVEANU, O. I 98. Luminile răsăritului se lămureau și vîntul obosit abia aburea. SADOVEANU, O. I 151.