ACCENT (< fr. accent < lat. accentus, intonație) Accentul constă în pronunțarea mai apăsată a unei silabe sau a unui cuvînt dintr-un grup sintactic, silaba accentuată susținând unitatea cuvîntului. Ex. ța-ră, bu-cu-ri-e Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui Venea un om cu jale zicînd în gîndul lui... (V. ALECSANDRI, Sergentul) Accentul poate fi: dinamic, tonic, afectiv. În limba română și în mai multe limbi moderne, cuvintele polisilabice an un accent dinamic principal pe una din silabe, ultima (măsea, balama); penultima (grădină, uzină), antepenuitima (pasăre) sau chiar prima silabă în cuvinte alcătuite din patru sau cinci silabe (veveriță). Accentul dinamic apare astfel ca un accent liber. Accentul tonic constă în alungirea unei vocale dintr-o unitate metrică; cel ritmic (metric), în coincidența accentului de intensitate cu cel tonic: Ex. Doină, doină, cîntec dulce... (Poezie populară) iar accentul afectiv, în scoaterea în relief a unui cuvînt sau a unor cuvinte dintr-o propoziție. Ex. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab... (G. COȘBUC, El Zorab) În afara accentului metric, în funcție de metrii folosiți, se mai deosebește accentul gramatical (ascuțit, grav, circumflex), precum și cel muzical.