ACORD 1. În limbile cu flexiune*, manifestare formală a relațiilor sintactice de dependență*, constând în impunerea de către termenul regent subordonatului său a obligației de a repeta, integral sau parțial, informația gramaticală a regentului. în grupul* nominal a! românei, se repetă, cu direcția nominal regent -> adjectiv, articol, informația de gen, de număr și de caz (ex. prețul cărții mele celei noi); în grupul predicatului, se repetă, cu direcția subiect -> predicat, informația de persoană și de număr (ex. el citește). în română, se vorbește deci despre acordul adjectivului și ai articolului cu regentul substantival și despre acordul predicatului cu subiectul. • ~ prin atracție Abatere* de la regulile de acord ale limbii literare*, constând în acordul cu termenul cel mai apropiat, și nu cu termenul care, gramatical, ar trebui să impună acordul; vezi, de ex., acordul predicatului cu determinantul subiectului, fiindcă acesta este termenul cel mai apropiat (Rezultatul de la cele mai multe examene sunt slabe), sau numai cu o parte a subiectului, în cazul subiectului multiplu* (Mă indispune minciuna și prostia). • ~după înțeles Abatere de la regulile gramaticale de acord constând în realizarea unui acord semantic, în locul unuia formal, în cazul cuvintelor care prezintă o neconcordanță între formă și sens. Substantivele colective* aflate în poziția de subiect apar frecvent cu un predicat având formă de plural, ca urmare a unui acord realizat după înțeles, și nu după formă (ex. Majoritatea au plecat). Abaterea intervine, uneori, ca efect simultan al acordului prin atracție și al celui după înțeles (ex. Mulțimea de elevi au invadat curtea școlii). 2. Acordul substitutelor* cu antecedentul* constă în repetarea de către substitut (dacă acesta aparține unei clase de pronume sau numerale care disting gramatical genul*) a informației de gen purtate de antecedent (este posibilă, dar nu obligatorie, și reluarea informației de număr); vezi construcțiile: Ion_i a mers cu elevii lui_i la teatru; Studentele_i au plecat, numai două_i au mai rămas, unde prin co-indexare* se marchează coreferențialitatea, dublată, în acest caz, și de o repetare, în forma substitutului, a genului purtat de antecedent. • Relația antecedent – substitut, care este de tip referențial, asigurând interpretarea semantică a substitutului prin antecedent (vezi LEGARE), se completează, ca o consecință a celei dintâi, și cu una de tip formal, manifestată, atunci când morfologic este posibil, prin repetarea genului. G.P.D.