ADIA, adii, vb. I. 1. Intranz. (Despre vînt) A sufla lin, ușor. Soarele se stingea în pîclele vinete ale munților depărtați; o boare răcoroasă începu să adie, tufișurile murmurau în jur. SADOVEANU, O. I 16. Frumoasă ești, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPIRCEANU, B. 8. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște... IOSIF, P. 30. Adie boarea dulce din verzile cîmpii. ALECSANDRI, P. III 449. ◊ Fig. Un cînt adie-n stepele rusești Și vîntul peste lume-i poartă zvonul. POEZ. N. 16. Concertul de Mozart în re în juru-ți adie. BANUȘ, B. 81. ♦ (Despre un miros) A veni în unde ușoare (ca adus de vînt). Parcă adie vie mirozna peliniței, izul dulceag, adormitor, al finului cu sulfină. CAMILAR, TEM. 13. Toți merii grădinilor erau înfloriți și adia dintr-acolo... o mireasmă dulce. SADOVEANU, N. F. 38. Adie de la el un miros ușor de urdă. SADOVEANU, N. F. 13. ◊ Tranz. (Poetic) A murmura, a îngîna, a șopti. Auzi prin aerul nopții tremurînd notele dulci ale unui claviriu și un tînăr și tremurători glas de copilă adiind o rugăciune ușoară. EMINESCU, N. 46. 2. Tranz. (Regional) A mîngîia (printr-o atingere ușoară). Oftă amar... și adia pre copil pe cap. RETEGANUL, P. II 38. ♦ A atinge ușor. Dă să se scoale și, ca să se poată ridica mai repede, adie un scaun cu degetul; atunci toate curțile țîuiesc și degetul îi rămase întraurit. RETEGANUL, P. V 17. 3. Intranz. (Regional) A clătina, a mișca. [Cu sabia] c-adia Și amenința. TEODORESCU, P. P. 36. Nici moartă, nici vie, Numai din coadă adie (Cîntarul). GOROVEI, C. 59. – Pronunțat: -di-a. – Pers. 3 sg. și: (1) adiază (HASDEU, R V. 158).