ADICĂ adv. 1. (Introduce o explicare a propoziției precedente sau a unui membru al ei) Și anume, cu alte cuvinte, va să zică. Întocmai ca oamenii, ca vitele, ca locașurile și pomii, [gîzele] purtau pecetea locului, adică a păcurii. C. PETRESCU, A. 315. ◊ (În legătură cu «ce», «de ce», «cum») De ce adică să venim? a Hotărîrea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului. ISPIRESCU, L. 353. ◊ (Interogativ, ca replică izolată) Eu sînt de altă părere. – Adică? 2. (Introduce o rectificare, o revenire în urma unei scurte deliberări) La urma urmei, în definitiv; mai bine zis, ba, dar. Avui parte d-un mișel, Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc, Eu o iau și o izbesc.... Adică, mă socotesc. Tot să i-o mai petecesc, Că cu el am să trăiesc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) La o adică (sau, regional, la dică) = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul. Jupîn Dumitrache: Eu am ambiț, domnule, cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist. CARAGIALE, O. I 44; b) în momentul hotărîtor, la nevoie. Na-ți-o bună, zise Trăsnea, cînd la dică, nu-i nimică. CREANGĂ, A. 114. Să nu cumva să mă lași la dică. Eu am venit cu d-ta, precum m-ai rugat. ALECSANDRI, T. I 90. 3. (Popular) Cînd colo... (în forma adecă) Peste vrun ceas... merse el să aducă copilul fript... Adecă minunea minunilor! Copilul se juca cu două mere de aur. RETEGANUL, P. V 57. – Accentuat și: adică. – Variante: adecă (NEGRUZZI, S. I 36), (regional) dică adv.