AFECTIV,-Ă Caracteristică atribuită de unele definiții faptului de stil*; motivează expresivitatea* stilistică (vezi și AFECTIVITATE; EXPRESIV). 1. Accent ~ Modalitate subiectivă de accentuare, determinată de rațiuni emoționale, cu funcție expresivă; numit și accent de insistență, se opune accentului intelectual (regulat, obiectiv) și diferă de accentul prozodic* (vezi și ACCENT sintactic). Accentul afectiv are importanță deosebită în limbă, manifestându-se ca variație tonică în vorbirea dominată de afect. Se alătură uneori, în același context și determinat de ele, altor mijloace expresive realizate la nivel fonetic: lungirea sunetelor, accelerarea sau încetinirea ritmului vorbirii, suprimarea unor sunete/silabe etc. în funcție de accentuarea afectivă, același cuvânt/propoziție poate primi variate sensuri contextuale; vezi, de ex., diversitatea modalităților de a accentua în vorbire verbul a dormi la persoana a III-a a indicativului prezent (A. Philippide, I. Iordan): 1. doarme? („nu știu dacă doarme”); 2. doarme! („sigur că doarme”); 3. doarme? („cred că doarme”); 4. doarme! („mă mir că doarme”); 5. doarme! („indignare”). Prin fonetică* sintactică, accentul afectiv poate apărea suplimentar sau își poate schimba locul în grupuri de cuvinte; de ex., silaba negației capătă uneori accent afectiv în forma negativă a verbelor (nu merge, nu pot), iar dacă vocala negației cade (atunci când verbul următor începe cu a-), prima silabă obținută după elidare poartă accentul afectiv ca și cum ar prelua funcția afectivă a negării: n-álerga!, n-ásculta! (S. Pușcariu); vezi și coincidența unor astfel de modificări accentuale cu accentul prozodic: De ce nu pot să nú știu, de ce nu pot să n-áud (Arghezi). 2. Motivație ~ Sursă a expresivității stilistice (vezi AFECTIVITATE). 3. Sens ~ Ansamblul asocierilor afective legate de utilizarea contextuală a unui cuvânt; conotație*, sens conotativ*. 4. Propoziție ~ Sin. exclamativ (vezi EXCLAMATIV). Vezi EXPRESIV. MM. modificată