AFUMA (afum) l. vb. tr. 1 A lăsa să se acopere de fum, a umplea de fum, a pune la fum: ~ șunca; a afumat stupul, ca să poată scoate fagurii ¶ 2 A expune la acțiunea fumului ca mijloc de vindecare: de-abia i-a mai trece băietului istuia de spăriet, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum (CRG.) 3 A produce fum arzînd diferite substanțe, pentru a alunga dintr’un loc un miros nesănătos, neplăcut, sau pentru a desinfecta: să afumi casa cu pucioasă ¶ 4 🍽 A face să capete miros de fum, a strica (bucatele) prin fum: a afumat laptele, de nu l-am putut bea ¶ 5 A înnegri acoperind cu fum: să afumi sticla și să te uiți prin ea. II. vb. intr. 1 ❍A scoate, a face fum, a fumega: cuptorul afuma și acoperișul era tovarăș cu vînturlle (SLV.) ¶ 2 ❍A fuma: după ce se săturară, își aprinseră țigări și afumau cu ele ca Turcii (RET.) ¶ 3 †A fumega, a scoate fum: norodul vedea muntele afumînd (BIBL.) III. vb. refl. 1 A se expune la acțiunea fumului (ca mijloc de vindecare): o cloanță de bătrînă o sfătui să se afume cu păr de urs (ALECS.) ¶ 2 🍽 A căpăta miros de fum, a se strica prin fum (vorb. de bucate): venind să mai vază de bucate, ele se afumase (ISP.) ¶ 3 A se acoperi de fum, a se înnegri, a se îngălbeni de fum: s’au afumat pereții, mobilele, tablourile ¶ 4 familiar A se îmbăta puțin, a se chercheli: s’a afumat (cu luleaua), s’a cam îmbătat ¶ 5 ‡A scoate fum, a fumega [lat. *affumare < adfumare].