AGER, -Ă, ageri,-e, adj. 1. Iute în mișcări; sprinten, îndemînatic. Sub adîncul frunziș al codrului stă pitit vînătorul, cu ochiul țintit la pradă, cu brațul ager la trăgaci. ODOBESCU, S. III 35. Doi vulturi ageri, zburînd din vîrf de munte, Se-nalță pînă-n ceruri. ALECSANDRI, P. A. 203. Caii repezi, ageri, cu coame răsfirate... La sunete de luptă pe cîmp își luau zbond. ALEXANDRESCU, P. 144. Strînse el ostași mulțime, Tot voinici de călărime Și ageri, cu măiestrie La arc și vînătorie. TEODORESCU, P. P. 170. ◊ Fig. Merge spumegînd de se perde în alte ape, agerul părău! NEGRUZZI, S. I 196. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «la» sau «de») Fiul împăratului era mai ager de mînă. ISPIRESCU, L. 370. Țăranii săcui, mai ageri la picior și cunoscind locurile, se urcă mai cu înlesnire. BĂLCESCU, O. II 255. ◊ (Substantivat, rar) Și iar ia securea-n grabă, Ca un ager l-a sa treabă. PANN, P. V. I 92. 2. (Despre persoane, uneori determinat prin «la minte») Isteț, deștept, priceput, iscusit. Deși nu era prea ager întru înțelegerea sufletului semenilor săi, vistiernicul putea ceti cu destulă ușurință bucuria lui lonuț. SADOVEANU, F. J. 101. Copilul... era foarte ager și isteț. SBIERA, P. 115. Atunci împăratul, minăm că i-a trimis dumnezeu un așa ginere ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, L. 252. 3. (Despre ochi, p. ext. despre privire) Vioi, pătrunzător. Ne-a privit pe toți drept cu ochii lui ageri, streșiniți de sprincene castanii. SADOVEANU, N. F. 12. Ochii lor ageri luceau în vîlvoarea primelor focuri. SADOVEANU, N. F. 53. ◊ (Adverbial) De ce? a întrebat Mitrea privind ager pe omul stăpînirii. SADOVEANU, M. C. 37. 4. (Popular și arhaizant, despre obiecte ascuțite) Tăios. Gîdea să-și facă sabia mai ageră! SADOVEANU, D.P. 129. Toate [dobitoacele erau] cu gurile căscate, toate cu dinții ageri și cu gheare ascuțite. RETEGANUL, P. III 30. ◊ Fig. Niciodată nu intrase tata în asemenea mînie albă și ageră ca o lamă de brici. SADOVEANU, N. F. 47.