ALBITURĂ, albituri, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Rufărie de corp sau de pat. Avea, pe sub cojoacele de vulpe cu care era îmbrăcat, niște albituri cum nu se făceau pe atunci la noi în țară. GALACTION, O. I 274. Se puse binișor în pat, ca să nu se mototolească albiturile. ISPIRESCU, L. 251. Albiturile și straiele țesute și împodobite cu măiestrie de femeile romînce prezentau o priveliște plină de interes. ODOBESCU, S. I 480. 2. (La sg., cu sens colectiv) Nume generic dat exemplarelor mici de plătică sau de babușcă. Sub stratul de struguri era o rogojină și dedesubt, reci și lipicioși, pescidți în amurg, crapi, șalăi, albitură. DUMITRIU, N. 232. în balta singuratică nu se mai putea ține... decît puțină albitură. SADOVEANU, P. M. 11. A trebuit să se mulțumească cu pește de gîrlă, cu crapi, știuci și tot felul de albitură. CAZABAN, V. 22. 3. (Tipogr.; cu sens colectiv) Mici piese de plumb care se introduc între cuvinte sau printre rînduri, pentru a păstra distanța cuvenită; p. ext. spațiu alb între rîndurile tipărite. E prea multă albitură pe pagina asta.